• 6 luni de concediu în jurul lumii. Lui i-ar

  plăcea să vadă America pe motocicletă, mie mi-ar plăcea să meditez vreo lună-n Asia. După care ne-ar mai rămâne încă 4, să citim, să învăţăm, să mirosim locuri noi şi minţi luminate. (deşi asta cu mirositul, după aproape doi ani de jucat de-a dentistul, nu mi se mai pare deloc stilistic.)

• dormit fără alarme în weekend. Deşi disciplina din câmpul muncii îşi spune cuvântul şi rare sunt dimineţile de sâmbătă în care mă prinde ora unşpe în pat.
• sărit peste duşul de seară şi spălatul pe dinţi, mâncat conservă de peşte şi ciorbă de burtă dreasă un pic. Fiindcă ieşitul ăsta din rutină -când calci un pic cu stângul pe lângă- poate fi dulce fiindcă e un moft, un răsfăţ, dar când ai un copil poate fi altfel interpretat…drept exemplu.
• mutat mai aproape de casă, cât să nu mai fie un ocean între mine şi Sibiu.

Tot mai mult ne gândim la asta. La un copil al nostru. Îl pomenim aproape în fiecare dimineaţă devreme şi în fiecare

seară târziu. Ne trimitem iubirea pe calea gândului, să se aştearnă cuminte şi caldă şi să-i spună sufleţelului care va alege să vină în vieţile noastre cât îl aşteptăm. Când o fi el pregătit să apară şi indiferent pe ce continent.

poza

Profil: Andrei şi Andreea, cu eventual numele lui de familie. Ionuţ şi Andreea Popescu, Andrei şi Ioana Ionescu, ştiţi ce vreau să zic.

Ar trebui să emit o părere dacă tot m-am apucat de scris ARTICOL pe subiect, dar mă gândesc la cei câţiva prieteni buni care au astfel de conturi şi la ce oare i-a mânat, să zic aşa, să-şi împreuneze soarta în faţa primăriei – înţeleg, iubirea. Dar în faţa lui Zuckerberg? Ori o fi în faţa tuturor pipiţelor care cred că verighetele se fură şi soţii se iau gata făcuţi, ori în faţa tuturor papagililor virtuali care tastează pe facebook mai frumos decât nu şoptesc alţii care-s obosiţi, trăiască domnul Caragiale. Comic de situaţie şi ironia sorţii.

Nu ştiu dacă mi se pare o idee rea, la fel cum nu ştiu dacă mi se pare o idee rea să-ţi intercunoşti (dacă există asemenea cuvânt, că obiceiul -sunt precisă) parolele la mail, la facebook sau la blog. Şi dacă stau să mă gândesc că mie-mi ştiu Hoinaru şi Alex Negrea mai bine parolele decât iubitul, începe să pară dubios.

A, şi nu. N-o să-mi fac cont de facebook comun. Nici acum, nici niciodată. Şi nici măcar cu Alecşii de mai sus. 😉

sursa foto

Băieţelul a fost omorât, părinţii sunt îndureraţi, o naţiune întreagă e în stare de şoc. După ce-şi revine puţin, la naţiune mă refer, ar putea să-şi sufle mucii-n batistă, să tragă puţin aer adânc în piept şi să tragă concluziile. Dureroase.

1. Să facă naibii ceva cu ei câini maidanezi (deşi criminalul nu prea mai era maidanez, corectaţi-mă dacă greşesc, era cam a cuiva), că nu fac nimănui bine la sănătate. Iar cine-i iubeşte să-i iubească la el acasă, în parcuri să fie toţi câinii cu lesă şi botniţă şi stomacul plin.

2. Să nu-şi mai lase naţiunea copiii nesupravegheaţi. Mai ales dacă au 4 ani şi 6 ani. 20 de minute??? Fără să vezi unde-s copiii ăia? Într-un parc??? Nici 5 minute! Nu vreau să mă gândesc la bunica lui Ionuţ şi la ce simte dumneaei zilele astea şi toate cele care-or să mai vină…

(în funcţie de site-ul pe care-am citit ştirea, timpul în care copiii au fost nesupravegheaţi diferă de la 5 minute la o oră. Varianta cu 20 de minute e a ştirilor protv.)

3. Să-şi asume responsabilitatea. E numele ei pe actul ăla? E. Semnătura e a ei? E. Bun. Că între timp nu mai e în asociaţia cutare, că tanda, că manda, femeia aceea care a semnat că ia câinele în numele asociaţiei Caleidoscop trebuia să nu mai prididească în cele 30 de secunde ale ei de glorie la televizor şi să spună cât de rău îi pare şi cât de mult se gândeşte la familia băieţelului, fiindcă sunt sigură că nici dânsa nu doarme tocmai cumsecade nopţile astea şi multe din cele ce-or să vină.

4. Ager Press scrie că “În acest caz este posibil să fie sesizată şi Protecţia Copilului.” Vă spun eu sigur că într-o ţară civilizată, s-ar autosesiza. Repet, asta nu înseamnă că părinţii-s de vină. Nici că pruncului de 6 ani i-ar fi mai bine departe de ei. Şi nici că oamenii ăştia ar putea fi mai scuturaţi de cineva decât i-a scuturat singură soarta sau, mă rog, decât că le-a sfâşiat un câine copilul.

p.s. Eu voi iubi câinii în continuare, mai ales pe cei cu stăpân. Dar oricât aş iubi câinii, tot pe copii îi voi iubi mai mult. Chiar şi atunci când bunicile lor nu sunt atente.

foto

E ţara în care copiii se nasc sub ochiul ecografului fără mâini şi fără picioare, ţara în care se circulă pe o bandă pe sens în secolul vitezei, dar şi ţara cu patul care mă odihneşte cel mai bine, cu singurul vânt care mă recunoaşte şi pământul care mă îngăduie ca nicăieri altundeva.

În România e curtea cu singurul câine pentru care bag mâna-n foc că nu mă muşcă şi cu singurele străzi care mai duc la copilăria mea. Ştiţi, sunt multe lucruri care mă înspăimântă în ţara asta de care mi-e un drag nesfârşit, iar cel mai înspăimântător e optimismul pe care-l creştem şi hrănim cu amintiri şi dorinţe de departe. Voi prea credeţi c-o să fie cumva mai bine, mi-a zis un bun prieten într-o seară. Zicea de mine şi iubitul meu.

Bunica încă-mi cumpără pijamale cu Mickey Mouse, deşi eu la anul mă mărit. Asta e senzaţia. Sibiul iartă timpul că trece. Şi pe noi, că ne-am făcut mari.

———————————–

Nu vă supăraţi că n-am scris săptămâna asta. Nici nu vă imaginaţi c-am făcut mare brânză. Ori c-am dormit prea mult. Am stat acasă 10 zile, a fost ca-n vacanţele din liceu. Las lucruri neterminate şi haine nesortate în dulap. De parcă m-aş întoarce mâine.

Dacă se va întâmpla şi asta vreodată, într-o eră pe care nici nu vreau să mi-o imaginez. Probabil vor râde de noi că aveam tastatură cu butoane şi monitor extern şi probabil ei vor avea ochelari din ăia cu proiectare şi, sper eu, încă picioarele din dotare să nu fi dispărut din specia umană, fiindcă sunt în mare pericol dacă nu ştiaţi, de la atâta nefolosinţă.

Nina a scris cu ocazia aniversării a 5 ani de blogging un articol de care mi-e drag aşa cum doar ea ştie, în care mărturiseşte unul dintre motivele pentru care s-a apucat de scris: fetele ei. De parcă mi-ar fi citit gândurile. Doar că fetele Ninei sunt mari (am avut şi eu onoarea să le cunosc pe vremea când visam fără margini prin Bucureşti) şi ştiu demult să citească, ceea ce şi fac, sunt sigură. Cred că nici Nina nu şi-a imaginat ce repede vor creşte puştoaicele şi blogul şi timpurile.

Iar dincolo de faptul că ei, copiii noştri, pot citi despre cele câteva episoade nefericite de bocanci intraţi cu mult noroi în sufletele noastre, despre orele chiulite de la şcoală şi albirile dentare (ştiu şi îmi asum!), sper să ne iubească suficient de mult încât să-şi piardă timpul lor 3.0 pe blogurile de altădată. Să ne citească gândurile de dinainte de a fi părinţi, din timp ce ne doream să fim  şi cum îi aşteptam pe ei să ne iasă din burţi şi să ne intre în casă. Iar, mai apoi, ce stângaci ne exprimam iubirea în două vorbe şi-un cuvânt, de parcă ea ar încăpea într-un blog ori într-o mie. Şi să priceapă cu sufletul lor curat că întotdeauna ne-am străduit. Să încapem iubirea în vorbe, în gesturi şi-n lacrimi de bucurie.

p.s. Dacă n-aţi avut ocazia până acum, musai mergeţi la prinţesa urbană, să-i citiţi poveştile cu şi despre Sof. Înainte, în timp ce şi … tot aşa. 😉

p.p.s. Nu ştiu ce-i cu mine în ultima vreme, cu mine şi cu pruncii, zici că mi-ai pus ceva în cafea! (Pe aia pe care o beau cu paiul…)

foto 1, 2

Dale Carnegie recomandă în multi-mega-best-seller-ul “How to influence people and win friends” (traducerea românească aici) să pui mereu întebări despre ceilalţi, să te arăţi sincer preocupat şi curios. Zice aşa : “To be interesting, be interested” (Ca să fii interesant, fii interesat.) Toată lumea recomandă asta, probabil, în orice carte de influenţare şi reguli de făcut prieteni. Deşi regula mea numărul unu e că pentru a-ţi face prieteni e nevoie ca mai întâi să fii unul. Dar precis mi-a zis-o şi pe asta altul mai deştept şi mai puţin blond.

Ce voiam să spun e că lecţiile astea-s bune, dar trebuie interpretate şi aplicate cu cap. Adică, să nu rânjeşti ca Iliescu indiferent dacă revoluţie, lovitură de stat sau crimă cu premeditare. Rânjitul ăsta să nu-ţi schimbe personalitatea şi nici să nu fie aşa un fel de haină pe care o îmbraci ca mine halatul colorat, doar fiindcă ştiu că le place pruncilor mai mult.

Despre ce mai faci. Întrebarea. În româneşte nu e încă exact aşa un tic verbal, dar în Regat şi în State e mai dezvoltat, să mă contraziceţi care ştiţi altfel. E “hello, how are you doing”, de mă întreabă toată lumea, inclusiv ăia pe care nici nu-i cunosc acum şi nici n-o să-i cunosc vreodată. Ceea ce îmi aminteşte de prima dată când m-am făcut de mândra minune şi m-am trezit răspunzând la întrebarea asta cu detalii şi nume proprii, iar când m-am trezit din răspunsul-tip-eseu, întrebătorul era deja la el în birou, cu uşa-nchisă bine de tot. Ei, n-a fost chiar aşa (închisă), dar atât de fraierică-geamantan m-am simţit.

Acu’, la cabinet, am un coleg care face asta. Mi-e drag şi prieten bun şi i-am zis să nu mă mai întrebe pe la fiecare colţ la care mă prinde. De-s cu masca pe faţă, cu un pacient în cabinet, de intră să-mi ceară ceva şi se grăbeşte, băiatul ăsta întotdeauna întreabă ce mai fac (ca-n liceu, când ne salutam cu toţii în fiecare pauză, de 5 ori pe zi), niciodată nu stă să aştepte răspunsul.

Noroc că am eu grijă să-l informez cu prima ocazie pe care o prind. Fiindcă, nu-i aşa, tot cărţile alea de mai sus confirmă cât de mult le place oamenilor să vorbească despre ei!

*pentru fanii FRIENDS, varianta Joey: How you doin’? 😉

foto