
Astăzi a fost o zi tristă, genul pe care vrei să o uiți. O zi cu privirea înfiptă într-un zid imaginar, pe care-l cunosc doar cei cu adevărat supărați. A fost o zi în care-am mai pus o cărămidă la fundația maturizării mele, un proces mai mult dureros decât interesant. Fac eforturi supraomenești să iert poveștile care nu devin cea mai frumoasă versiune a lor și mă gândesc la cum mi-aș ierta fiica dacă ar ieși în lume purtând un lepedeu și 5 belciuge în nas. Noroc că n-am încă o fată și mă antrenez iertând povești. Deși sunt și ele ale mele într-un fel.





