Și mamele de băieți au pe cineva de suflet pe pământ

Astăzi a fost o zi tristă, genul pe care vrei să o uiți. O zi cu privirea înfiptă într-un zid imaginar, pe care-l cunosc doar cei cu adevărat supărați. A fost o zi în care-am mai pus o cărămidă la fundația maturizării mele, un proces mai mult dureros decât interesant. Fac eforturi supraomenești să iert poveștile care nu devin cea mai frumoasă versiune a lor și mă gândesc la cum mi-aș ierta fiica dacă ar ieși în lume purtând un lepedeu și 5 belciuge în nas. Noroc că n-am încă o fată și mă antrenez iertând povești. Deși sunt și ele ale mele într-un fel.

Se adună multe, că e final de an și e greu. N-a fost unul grozav pentru mine, a fost unul în care multe n-au ieșit, deși unele mai așteaptă și blondele încă mai speră. Dar e greu, e un greu cu care m-am mai întâlnit și pe care nu vreau să-l primesc în casa mea din nou și sunt în faza aia în care el forțează ușa, iar eu împing în contră de cealaltă parte cu ultimele puteri pe care le mai pot.

Tudor mă simte când sunt jos, când mă uit în gol, când citește din cărți doar gura mea, când cuvintele nu-mi ies din burtă, ci din gât.

Colac peste pupăză, mă mai fugărește și tipul de la print center-ul din Parklake, de la -2, o mizerie de printărie oricum. Aveam de printat niște chestii pentru mâine dimineață, doar că, DUPĂ ce am stat la coadă, îmi transmite pe un ton superior că el nu face xerox-uri în perioada asta.

-Nu vreau xerox, ci doar să listați ceva.

-Tot aia. Nu-mi pierd vremea cu din astea acum, doamnă!

Mai zi ceva, dacă poți. Mâine dimineață, înainte să merg cu mașina la constatare, fugi la printăria din cartier, unde oamenii sunt muncitori și nu refuză să îți printeze pentru 2 lei, că de aia te duci la ei când ai chestii mai serioase și nu la sclifosiții din Parklake. Mă rog. Dar asta înseamnă timp, un stat la coadă, încă niște timp și trebuie să-mi cumpăr o imprimantă ca orice om grăbit!

Tocmai îmi luasem niște cuțite meseriase de la Victor Inox (se vând, de obicei, la orice “copiez chiei” și sunt Chanel-ul cuțitelor pe pământ. O să mă pomeniți). Aveam o plasută în mână. Mă aplec să îi închei geaca lui Tudor, că urma să ieșim, în timp ce îmi exprim supărarea că mâine am încă ceva de făcut. La care, micuțul meu îmi ia plasa din mână și-mi spune:

-Duce Duda, mami gheu (duce Tudor, la mami îi e greu).

Ceea ce tocmai mi-a transformat ziua, dintr-una pe care voiam să o uit, într-una pe care vreau să o țin minte toată viața. Cred că mă iubește ăsta mic.

foto Shutterstock