Când i-am ținut prima dată capul la piept, după ce brațele mele îl lăsaseră pe fratele său nou-născut, mi s-a părut că are un cap de uriaș. Doaaaamne, ce mare e acest omuleț care, până ieri, era mic!
Il vad, nu trebuie sa-mi spuna. Cand ma indrept cu fratele lui spre masa de infasat, cand incep sa desfac capse bebelusesti si sa mai rontai cate un picior gras. Brusc, imi amintesc de primul nascut si-l caut cu privirea, chiar daca l-as putea localiza si cu ochii inchisi. O mama stie pur si simplu anumite lucruri despre copiii ei.
Țin minte exact momentul în care am învățat să adorm singură. Era la un Crăciun, aveam bradul în cameră, nu mai știu câte primăveri număram. Cert e că fixam un glob cu privirea și, atunci, m-am aruncat. Ca Nemuritorul sau nenea ăla din filmul cu salturile în timp. Am sărit. Și-am adormit.