Nevoia de mama e, pentru suflet, la fel de mare ca nevoia de aer si apa pentru trup

Il vad, nu trebuie sa-mi spuna. Cand ma indrept cu fratele lui spre masa de infasat, cand incep sa desfac capse bebelusesti si sa mai rontai cate un picior gras. Brusc, imi amintesc de primul nascut si-l caut cu privirea, chiar daca l-as putea localiza si cu ochii inchisi. O mama stie pur si simplu anumite lucruri despre copiii ei.

Isi pune capul pe canapea si-si lasa fundul in sus si se uita. In gol. Ca si cand nimicul ar fi mai bun decat imaginea mamei lui cu un alt copil in brate. Alteori imi zice “sunt singur si trist”, iar eu cred ca stiu cum se simte un om dupa ce l-a calcat tractorul. Asa-mi trebuie daca am invatat copilul sa spuna ce simte inima lui!

Nu l-am abandonat, chiar daca in bratele mele mai incape un copilas. Nu l-am intarcat, chiar daca sanii mei mai cresc un bebelus. Nu l-am indepartat, el doarme tot la locul lui. Dar astea sunt doar fraze de imbatat constiinte incarcate, de mame vinovate. Stiu. Miruna cea care am fost mica si fericita singura la parinti, Miruna cea realista de dinainte de Miruna cea mama de doi copii n-a plecat nicaieri. E tot aici. Desi e cu inima ba franta, ba in al noualea cer, de uneori ma intreb daca sunt in siguranta cei doi copii in grija ei. Daca oare nu e uman imposibil si medical ilegal.

Am grija sa radem in fiecare zi. Sa ne jucam. Sa il pup. Sa merg cu el la pipi si caca. Sa ii fac dus mai mult eu. Sa il spal pe dinti. Il iau cu mine peste tot, ca pe nou-nascut. Il schimb atunci cand se poate si imi exprim dorinta cu entuziasm. Ii pun pijamaua numai eu. Daca inainte mai si fugeam, acum ma apropii doar. “Imi incalzesti orezul? -Cu tot dragul din lume ti-l incalzesc!”
Cand n-am mainile pline tot cu un copil al meu. Uneori, pot face lucruri si cu bratele astea pline, de obicei, lucruri care necesita doar prezenta mea. Pentru el.

Il vad cum se incarca. Exact ca un telefon bagat in priza. El se incarca de mama. De atentia ei. De brate, de miros, de energie. Oricine altcineva ar fi disponibil, nu e la fel. E ca si cand ai spune: vrei sa respiri, ia o teava de esapament, tot un gaz primesti. Pai da, nu e la fel! “Hai sa te ia tata in brate ori bunica, tot caldura umana primesti.” Pai da, nu e la fel! Ca nu sunt brate de mama. E ca si cand conectezi cablul la telefon, dar uiti sa il bagi in priza.

Il vad cum se bucura de orice care vine din partea mea. De tot se bucura mai rar, de firimituri mai des. Orice primeste e mai bun decat nimic. Uneori ramanem doar noi doi perioade lungi de timp. In a doua saptamana de frate mai mic, bona s-a imbolnavit. Ne-am descurcat, n-a fost nimic. Am si mancat, am supravietuit.
Apreciez mult rabdarea lui. Intelegerea. Pot spune ca a fost bine primit sa stam asa, ca m-am conectat altfel la copiii mei. La viata noastra noua. Aveam si eu aceasta nevoie ciudata de a sti ca ne descurcam. Doar noi trei. Ei doi si eu.

N-a avut inca regresii, dar nu am incetat sa le asteptam.

Stiu ca e bine ca isi exprima sentimentele.

Uneori le exprima si ele se sparg la mine in brate, desi era sa zic “in cap”. Au aparut tantrumurile, desi intre timp, au mai disparut. Alaptatul ajuta mult. Jocurile de-a bebelusul. Timpul petrecut doar noi doi, chiar daca nu e mai lung de cateva minute. Fratele mai mic nu prea e decat fizic intre noi, ca in rest, nu zice inca poezii, nu cere spatiu de vorbit, nu pune intrebari.

Baietelul asta mare al meu, care e de fapt mic, e un munte de iubire, iar eu ma simt prea norocoasa ca ma pot bucura de el. Orice zic eu e sfant pentru el. Daca am zis ca as vrea sa mergem pe jos si barbatu-meu, cu masina, el voteaza cum am zis eu. Daca am nevoie de-un servetel, tine musai sa il aduca el. O criza de furie a fost cand aveam niste scari de urcat, sotul tinea bebelusul in brate si o doamna m-a ajutat sa duc caruciorul. Cum se poate asa ceva, ca asta voia sa faca el!

Are nevoie sa se simta util. Cand am ajuns de la maternitate, mi-a adus toate scutecele si hainutele pregatite, ca la inventar.

Are nevoie sa se simta iubit. Pentru asta testeaza limite. Nu atat de des, iar noi, de fiecare data cand il vedem pe celalalt pe punctul de-a se enerva, ne zicem: testeaza limite. Vrea sa stie ca-l iubim si cand arunca mancare pe jos. Te iubim. Vrea sa stie ca ii mai dau titi si daca baga degetele in castron. Bineinteles, doar sa te speli pe maini mai intai.

Alteori ne iesim si noi din pepeni. Tipam. Facem crize de nervi. Sunt si ele parte din tablou, ca suntem si noi oameni, nu munti de rabdari. Cred ca e important ca cei mici sa stie asta despre parintii lor: nu suntem perfecti. Avem si noi emotii pe care nu le stim stapani. Suntem obositi, frustrati, rodati. Dar invatam. Maine vom fi mai buni chiar daca, la fel de obositi. Copiii inteleg asta, sa stiti. Ce nu inteleg ei e cand ne ascundem sentimentele sau cand ii mintim. “Sunt suparata, am primit o veste proasta. Vrei sa iti povestesc? Am nevoie sa ai si tu grija de mine un pic.”
Am primit un orez cu lapte si o imbratisare mai tarziu. 3 ani si 8 luni.
Altadata, as fi tipat putin. Pe un lucru total nevinovat care s-ar fi intamplat. Am patit. Am urlat pentru ca el s-a impiedicat si a cazut. Desi niciun om pe lumea asta nu se impiedica intentionat. Dar invatam. Astazi suntem mai buni decat ieri, chiar daca un pic mai obositi. Invatam. Copiii nostri se bucura de orice.

Sau imi zice ca mai vrea sa se joace de-a ceva, dar sa nu plec. Si stau. E si asta parte din mecanismul de siguranta al lui. “Sa nu pleci fara mine, da?” -nu plec, cum sa plec. Ma bucur cand se desprinde, inseamna ca fac si ceva bine in tot acest haos complet si nou pentru noi.

Zece minute de joaca pot face minuni.

O portie zdravana de ras te salveaza de tantrumuri pana in zori.

O harjoneala cinstita, chiar daca tati se pricepe mai bine la asa ceva, e aur cand e vorba de mama ta.

“Iti dau titi cat si cand vrei tu” cantareste greu pe lista asta de lucruri care salveaza sufletul lui. Si pe al lu’ inca cineva.

Tot mai des imi lipsesc si mie momentele exclusive in doi. Ca, pe langa nevoia de mama, exista si nevoia mamei de copilul ei dintai, care e la fel de mare pentru suflet ca nevoia de aer si apa, pentru trup.