Sunt dupa o duminica in care sotul meu a fost de garda si eu am ramas singura cu copiii. Gradul de circ si presiune intracraniana a fost atat de mare, incat seara am mancat o cutie intreaga de tiramisu de la mega. Din aia mare.
Bine, seara e asa… o exprimare. Ca la 11 inca ma calareau pruncii. Au capotat abia pe la 11 jumatate.
N-am uitat cum e să fii mama unui singur copil, e un sentiment foarte viu în mintea mea asta. N-am uitat tot ce ziceam și credeam înainte să fiu mamă de doi copii, e o voce care-mi amintește constant să fiu mai bună, să pot mai mult, să nu mă las nici de data asta.
Poza nu e cu bebeluși gemeni, ci cu o mamă și copiii ei. Indiferent cât de mare îl percepem pe unul sau cât de mic pe celălalt, adevărul lor e că nu contează câți ani ai. Ești copilul mamei tale și ai nevoie de ea, oricât de mulți alți copii ar avea ea.
Știu, copiii n-au nicio vină. Copiii n-ar trebui să simtă. Copiii n-au cerut să-i faci. Nici să te sacrifici pentru ei. Lor li se cuvine totul: răbdarea, blândețea, timpul, MAMA.
Alaltăieri am bifat o singură chestie de pe lista cu lucruri de făcut. Se putea și mai rău, mi-am zis seara. După care, ieri n-am făcut nimic, pentru că am simțit că oricâte liste așteaptă, cea mai mare nevoie de mine o are copilul meu.
Butonul care ne mută gândul de la știri.
Pretextul ideal să nu-ți mai faci griji măcar o secundă.
