Fast forward 15 ani de zile. Cum vrei să arate viața ta atunci?
Eu n-am o imagine precisă, în sensul de cum vor fi copiii mei tunși, eu îmbrăcată sau unde va fi soțul așezat, dar simt un miros de tei proaspăt înflorit. Și o cafea caldă între palmele care nu au mai șters demult alt fund în afară cel propriu. Nu știu ce sentimente au ele referitor la treaba asta, am așa o vagă presimțire că un pic un pic o să le fie dor.
Nimeni n-o să mă mai întrebe dacă există zâne. Nimeni n-o să mai tragă de tricou. Nimeni n-o să mă mai urmărească la baie. Habar n-am ce povești le vor lua locul celor de acum. Habar n-am cât de largi ne vor fi tricourile. Și nu mai țin minte cât stau la baie oamenii care au intimitate și după ce ies din ea.
Dar fast forward 15 ani și suntem la aceeași masă. Sub același tei de la poartă. Încă la aceeași adresă cu copiii mei. Mulți spun că cei mai frumoși sunt anii de bebelușie. Doar că sunt și foarte grei.
Eu nu cred că ceea ce urmează e neapărat ușor, dar cred că cel mai frumos e momentul prezent. Am uitat atât de multe. Nu mai știu cum arătau ei nou-născuți, nu-l mai știu pe Tudor cu doi dinți decât din poze. Îmi amintesc doar sentimentul când plecam din câte o vizită și eram cea mai fericită că eu iau bebelușul acasă! Ca o fetiță de 5 ani.
Iar de Victor mic-mic îmi amintesc doar buzele mele pe obrazul lui și bucuria de a avea voie să fac asta. Că doar era al meu! (Știți cum bebelușii ăștia mici, ai altor oameni nu se prea pupă. Dar dacă e al tău, ai voie!)
Poate vom vorbi despre al doilea Război Mondial. Poate, despre adevărul din pandemia de coronavirus. Poate ne vor pune iar să le povestim cum ne-am cunoscut. Sau poate vor fi întrebări despre nucleii bazali.
Poate vom plănui surprize pentru vreo domniță care li s-a cuibărit în suflet. Am toată convingerea că băieții ăștia doi vor fi niște cavaleri și fără să le spună mama cum se face.
Nu știu dacă așa ceva există, dar îmi e un dor în viitor să mă așez pe un moment din ăsta exact cum ai sta într-un fotoliu serios. Să nu ne grăbim nicăieri a devenit aproape un scop în viață. Să nu ne pregătim pentru ceva, să nu venim de undeva. Doar să fim atunci și acolo, la o masă, cu o cafea și un tei, șezând comod pe un moment din ăsta.
Pentru că ei cresc și chiar o să fie mai ușor. Vor apărea alte probleme, desigur că bănuiesc. Dar nu, deja nu mai trebuie duși de mânuță și verificați dacă s-au spălat pe mâini. La 15 ani, vom învăța mai mult noi lucruri de la copiii noștri, veți vedea. Tudor deja vorbește mai multe decât toți la un loc și are doar 4 ani.
Se îmbracă singur. Doarme toată noaptea. Știe exact ce mănâncă la prânz. Spune când nu mai are răbdare. Le face cinste prietenilor lui cu înghețată. Își cere scuze pe bune și-mi spune lucruri care mă lasă mască:
-Mami, să avem flori în casă și când nu e ziua ta. Putem, nu? Să ne bucurăm tot timpul de ele.
Încă are momente când plânge, când negociază puternic (e în perioada Nuvreau), când nu negociază deloc, dar e totuși un omuleț de 4 ani. Eu sunt un omuleț de 34 și nu cedez întotdeauna, deși, sincer, uneori aș putea.
Pentru cei care au copil mic și sunt în perioada Numaipot, vestea bună e că trece. O să puteți și o să uitați. Poate-o să vi se facă și dor de limitele astea depășite, poate o să vă placă mușchii cei noi pe care i-ați căpătat. De atenție, răbdare, dăruire de sine. Poate o să mai faceți un copil și apoi, o vreme, o să vă întrebați cine v-a pus. Glumesc. Dar vorbesc și serios un pic.
Vă scrie o tipă care e cu un picior pe celălalt mal al părințeniei. Cu un copil care doarme toată noaptea și se spală singur pe mâini. S-ar spăla și pe dinți, dacă n-aș fi eu obsedată. Diversificarea, mersul, vorbitul, olița, grădinița sunt maratoane din care veți ieși câștigători. Pe cuvânt de onoare.
Pentru cei care au mai mulți copii mici și sunt în perioada Salvați-mă, e un pic mai greu cu organizarea, dar avantajul nostru e că avem un psiholog tot timpul și gratis la noi: propria experiență. Știi sigur că poți câștiga maratonul. Ai mai făcut-o o dată, n-are cum să te fi prostit în asemenea hal între timp. Ai mai îmbătrânit un pic, ai mai uitat câte unele, dar nu te-ai prostit. Știi sigur că trece. Că o să vină noaptea aia în care veți lega mai mult de 2 ceasuri de somn. Că toți membri familiei tale or să meargă singuri pe picioare fără să te alerge prin toți rahații din parc. Știi precis că, dacă morcovul fiert a ajuns pe perete, nu e ceva personal. Și că va supraviețui cumva pe nemâncate. Iar din experiența săptămânii trecute, ai învățat un pic și să îți mai pese mai puțin. Nu în sensul că abandonezi copiii și vă luați o vacanță în Maldive, deși e posibil să-i fi trecut cuiva prin cap așa ceva.
O să fie plin de fotolii pe celălalt mal. Dar până atunci, nu uitați.
Oricând vă opriți din alergat,
să vă așezați
pe Moment
și să stați.
Photo by Zhang Kenny on Unsplash
Ioana
Ce frumos le spui tu, Miruna, ca întotdeauna. Ma și imaginez în povestea de peste 15 ani… Alte griji ne așteaptă, dar și alte bucurii.
Miruna
Asa-i.
Diana
Eu încă aștept alea 2 ore de somn legat de care zici. Mai mult de atât deja e răsfăț.
Irina
Ce tehnică bună de elevare Miru! Nice one!
Simo
Nu zic ca astept sa treaca timpul, dar astept si eu acea perioada cand ne vom intelege si vom planui impreuna. Inca visez. Am un model de urmat, o colega ce are o super-relatie cu baiatul ei. Asa sa ne-ajute Dumnezeu 🙂
P.S. La cafea deja l-am invatat :)) Ii mai fac de plante, sa bem impreuna. Daca taica-su nu bea, macar sa am cu cine.
Irina
Foarte frumos spus! Si ai dreptate, timpul trece repede, greutatile se uita si ramanem cu amintirile frumoase. Eu am trecut deja cu un picior in urmatoarea etapa, dar nu plec inca din lumea bebelusiei…am un baiat de 7 ani, altul de 3,5 ani…si peste 3 luni va veni bebe 3 (tot baietel). Sa ne bucuram de fiecare moment si de tot ce ne ofera cei mici!
Maria Bratu
Nu stiu de ce te citesc. Eu sunt , de acum, cu gandul la nepoti. Poate de dragul “fotoliului” in care ma asez, poate de dragul tau, in care ma vad ca-ntr-o oglinda (acum aproape treizeci de ani)… Un lucru e sigur: cafeaua aia de sub tei va fi de poveste. Putintica rabdare!