Fălcuțele lui rotunde și perfecte, care atârnă ca două globuri prinse în obraji. Năsucul care încă mă caută și se oprește la mine. Mânuțele dolofane care se plimbă pe mamă înainte să adoarmă. Cârlionții lui încâlciți la spate. Picioarele mici, genunchii pufoși, burtica din care respiră cu tot.
În fiecare sfântă dimineață, la noi în casă răsuna NuVreauLaGrădiniță Fm. Da, chiar și în zilele de weekend, când se mută frecvența pe CâteZileMaiSuntPânăMergLaGrădiniță, m-ați înțeles.
Creierul meu era pilaf.
Toate cărțile ne învață cum să facem față unui tantrum. Pune-te la nivelul copilului, privește-l în ochi, empatie, conectare, conținere, validare, prezență, atenție, blablabla.
Poate și voi auziți ”dar de ce nu îl îmbraci pur și simplu în pijama la ora 9 și la 9.10 îl culci?”
”Numai tu ești de vină, prea faci doar ce vrea el.”
”Ce-s mofturile astea, să mănânce ce avem!”
”Îl pui în pat și se culcă.”
Țin minte și acum când cineva m-a întrebat cum am hotărât să-l facem și pe al doilea. Stăteam în capul unei mese și m-am uitat drept în ochii cui întreba.
Eram deja gravidă cu Victor și foarte sigură pe mine.
Asta mi-a venit in minte in seara asta. In timp ce hapaiam un oreo fara nicio remuscare.
Inteleg ca e tarziu, stiu ca vreau sa fiu un exemplu, dar uneori imi bag picioarele in exemple si biscuitele, in gura.
