Toate cărțile ne învață cum să facem față unui tantrum. Pune-te la nivelul copilului, privește-l în ochi, empatie, conectare, conținere, validare, prezență, atenție, blablabla.
Nicio carte nu ne învață cum să facem față unui tantrum în fiecare zi.
De trei ori pe zi.
De dimineață, de când ne trezim, până seara când ne culcăm.
Sunt multe familii, în care toată ziua e un tantrum general, nimeni nu e mulțumit, toți copiii plâng, se luptă, se provoacă, se lovesc.
Sigur că asta e o generalizare sinistră, dar nu e chiar așa departe de cum se simte realitatea uneori.
Noi am avut perioade cu tantrumuri și noaptea.
Pur și simplu, când credeai că, gata, în sfârșit copiii au adormit și liniștea a pus stăpânire pe sufletele noastre, pac, pe la 3 dimineața, te trezeai în focuri de spaime și lacrimi și țipete și nu știai ce te-a pălit.
În cazul nostru, cauza principală pentru crize de furie e oboseala.
Noroc c-am identificat-o, ați zice, acum hai să dormim!
Doar că nu merge așa simplu, copiii nu au un buton de shut down. Nu li se sting luminițele cu un click.
Ce vreau să spun e că sunt câțiva părinți conștienți și prezenți (îi cunosc eu), care sunt terminați cu capul, sunt cu creierii pilaf și iau în considerare zilnic să sară pe geam, să fugă de acasă ori doar să se încuie în baie cu un borcan de Nutella. Și să înghită cheia de la ușă, fericiți cei care au așa ceva.
Dincolo de oboseală, care e inamicul meu number one, mai avem un dușman:
CANTITATEA
Într-un fel faci față unui tantrum pe lună și e cu totul altceva un tantrum pe zi.
O criză de furie care durează 5 minute (deși 5 minute sunt o eternitate când suferă un copil de-ai tăi) e groaznică doar până n-ai experimentat una de 30.
Iar o criză de 30 de minute e oribilă doar până n-ai văzut ce înseamnă MAI MULTE crize pe zi.
Ajunge să îți fie frică să deschizi ochii dimineața, să se trezească un copil sau mai mulți, îți e teamă să vorbești, să miști, să hrănești, să nu trezești bestia și gălăgia și dragonii hibernați.
În momentul ăla, vezi stele verzi și îți vine să arunci cu toată conectarea, conținerea și validarea de pereți. Îți vine să pui cărțile experților pe foc și să îi iei de guler puțin, cu toate scenariile lor perfecte în care copiii țipă, părinții știu exact ce trebuie zis, iar copiii se liniștesc imediat.
Frate, nu se întâmplă așa, mă lăsați!
Da, sunt maximum de frustrată și terminată, cu creierii pilaf și nedormită de vreo 5 ani.
Trag aer adânc în piept și duc povestea asta mai departe, ca să fie mai mult decât un articol în care ne plângem de milă reciproc.
Încă n-am plecat de acasă și nici n-am sărit pe geam, deși aseară mai aveam foarte puțin.
Ce mă ajută pe mine în astfel de momente:
Nimic.
Ăsta e răspunsul cel mai sincer.
Când văd verde în fața ochilor, când toate limitele personale mi-au fost încălcate în mod repetat, de o sută de ori deja în acea zi, când deja am alinat, consolat, înțeles, validat emoțiile altui om mic și precipitat, când îmi vine să fac bucăți toate ceștile din dulap, nu mă mai ajută nimic.
Uneori, rar, dar tot mai des, mintea mea reușește să facă un pas înapoi și îmi amintesc:
Să respir.
Să plec din acel loc.
Să tac. Asta e întotdeauna mai puțin periculos pentru ceilalți, deși sunt sigură că toată furia aia tăcută e un rahat pe termen lung.
Că și copilul mai mare e, de fapt, mic.
Că cel mic n-a avut niciodată parte de mamă-sa exclusiv.
Că tot ce au ei mai de preț pe lume e de împărțit.
Că toți suferim.
E greu, nenicule. E cel mai real-time program de dezvoltare personală pe care-l poți face într-o viață de om. Faceți copii. Vedeți cu ce vin să vă învețe. Ce oglinzi vă pun și cum e să vă uitați la voi prin ei.
Cum se împacă și cu copilul din voi.
Fetița din mine e uneori bulversată și o găsesc adesea blocată în bucătărie, cu un copil în brațe și amestecând într-o oală, întrebându-se ce caută acolo.
Sigur că își iubește familia, toți cei care aveți copii știți că îți dai pentru ei o mână, un picior, tot ficatul, Doamne-ajută să nu fie nevoie, dar ți le dai într-o clipită când au nevoie copiii tăi.
Și atunci nu înțelegi de ce e atât de greu să dai câte puțin în fiecare zi, dar tot timpul.
Oricând au nevoie ei, indiferent cât ești tu de pregătit.
Știți cum e asta? Ca și cum ai avea de participat la un bal în pijamale și nespălată pe cap. Un tantrum când tu ești cu găletușa goală e ca și cum ai da examenul vieții tale în limba chineză.
Pur și simplu, n-ai nicio șansă să te simți bine ori să treci.
Asta e realitatea și mă doare-n fund de ce zic experții prin cărți.
Asta e viața multor părinți în ziua de azi.
Să acceptăm situația e parte fundamentală din supraviețuirea noastră ca ființe verzi.
Să acceptăm e primul pas al maturizării noastre.
Senzația mea e că noi refuzăm, de fapt.
Să fim oameni mari.
Adulți.
Părinți.
Empatie.
Validare.
Conectare.
Doar că nu e ușor să fii toate astea, când tu ai deadline-uri, șefi, clienți, rate, nopți nedormite, mâncare pe foc. Înțeleg.
Însă cine își permite să aștepte să se rezolve toate, ca să poată fi varianta aia de părinte care-o vrea el? Pe care o merită puii lui, cei pentru care și-ar da o mână și-un ficat?
Copiii cresc.
Timpul trece.
Vieții nu-i pasă.
Iar noi suntem singurii părinți pe care îi au ei.
Buni, răi, obosiți, dezordonați, simpatici sau morocănoși, pentru ei, NOI suntem TOT.
Bibi
Păi să stii ca te apreciez mult pentru articolul asta sincer. Au fost dați in trecut cand aveai un singur Broscut, erai in zona aia de aur, cu un copil linistit si înțelegător si simțeai ca ai toate raspunsurile si pareai ca ai mai putina empatie pentru noi aia care eram unde esti tu acum. Venirea surioarei a declasat la noi exact ce descrii tu, desi si inainte avea multe tantrumuri. Ce pot sa iti spun e ca trece. Ce am simtit eu ca a ajutat sa fie mai bine a fost asigurarea cu subiect si predicat, de multe ori, ca mami o iubește. Si crizata si cuminte si oricum. Acum au 7 ani si aproape 4 si sunt extrem de mandra de ele, se iubesc, se înțeleg si e bine. Momentan. Varsta de 4 ani a celei mari a fost groaznica, astept sa vad no 2 ce scoate. si pe mine sa stii ca m-a ajutat fix pix.nimic.nimic nu te pregateste pentru atat de mult efort emoțional, atata înghițit de cuvinte si gesturi si neputință. Rabdarea mea s-a consumat, pur si simplu și recunosc ca nu simt ca mi-am mai revenit cu nervii dupa perioada aia. Dar macar ma simt bine ca eforturile mele au mers, ele sunt ok. Hang in there, it gets better!
Miruna
Ai identificat foarte corect. Am avut perioada de aur cu Broscutul, desi era greu, era un altfel de greu, un greu de bucurie, de plin, de iubire, un greu cu lumina.
Acum e un greu diferit, e o maimuta pe capul meu.
Inteleg altfel multe lucruri. Principiile mele au ramas aceleasi, dar punctul din care le privesc e la alt nivel de intelegere.
Iti multumesc pt incurajari 🤗
Bibi
Sa nu crezi ca nu am patit si eu acelasi lucru. 😀
Biz
Vai Miruna….trebuie neaparat sa scri carti…scri minunat, scurt la obiect fara blabla-uri, sincer si foarte pe gustul si in foarte mare concordanta cu ceea ce traiesc eu acum.
Am doi ingerasi fetita in mai 5 ani, baiatul in febr a facut 2.
Sunt cadourile vietii mele, mult asteptate insa fata de care cred ca uneori gresesc enorm…
Mie imi lipseste 4 ore de somn legate de 5 ani..toti imi spun “intarca-l” e suficient, o sa te imbolnavesti, o sa fi o mama naspa fara rabdare etc., o sa vina universul si o sa decida in locul tau etc etc etc….adevarul e ca e greu…dar as avea nevoie doar de 1 ora pe zi pt mine, nu de atatea sfaturi necerute… am carti de parenting sincer necitite…adorm cu ele caci exact cum spui si tu “realitatea bate filmul”….sunt multe chestii mici care ne duc intr-un moment al vietii.
Dar e cert incerc sa fiu putin “egoista” (jur nu imi iese deloc) ca sa am momente bune cu ei, fara tipete, etc….ii ador pana in adancul celulelor, dar am nevoie si sa fiu EU.
Anca
Te iubesc. Pot sa zic asta, nu?
Simt ca esti prietena mea, chiar dacă habar n-ai cine sunt.
Esti minunata. Stiu ca stii asta. Esti minunata, esti om. Este normal sa obosesti.
Acum de mine :))
Domnisoara are 3 ani și 10 luni. Iubeste gradinita, de la 2 ani si 3 luni. Nu a plâns nici o data. Dar cand vine de la gradinita ne termina. Noroc ca e 5 minute.
Tânărul domn: 2 ani si 9 luni. Urăște gradinita de la 2 ani si 2 luni. Acum o tolerează.
Plânge acasa dimineata. Plange cand il las. La 15:30 zice ca “merge si maine ca i-a plăcut”.
Ajungem acasa. Plange. Merge la mama, plange.
“De ce plângi?” “Asa vreau eu”
Cat plange? 5 minute…bine 65 de minute….
Ce fac? Tot. Apoi nimic. Apoi ma joc, si vine el singur.
Însă ce m-a facut sa fiu bine? Am mers la serviciu. Minune pt nervii mei. Recomand. M-am îngrășat. De prea multa relaxare psihică. Nu glumesc. N-am mai mâncat Nutella.
Nu sunt bine tot timpul. Dar sunt mult mai bine
Cristina
Am trecut de primii 4 ani fara tantrumuri, cu explicatii, ne mai certam, dar nimic f grav.
Dupa ce a implinit 4 ani, probabil niste extraterestri mi-au schimbat copilul cu vreun pui de extraterestru ciudat si ciufut. Dumnezeule mare!!!
O zi intreaga de tantrumuri, cu mici pauze, urlete, furie, crize, lovituri exasperare.
Dupa vreo 4 luni, au venit extraterestrii si si-au luat puiul ciufut inapoi si mi-au inapoiat si mie puiul meu intelegator.
Nu stiu cum, nu stiu de ce, dar stiu ca au fost 4 luni ingrozitoare! Sincer!
Ioana
Primul meu copil facea cateva crize de plans/tipat/tăvălit de câte 30 de min de câteva ori pe saptamana. 1 an jumate a durat treaba asta, a fost îngrozitor, pana după vârsta de 2 ani. Voiam sa mor, efectiv voiam sa mor, nu mai puteam sa ascult asa ceva. Si noaptea avea perioade când plangea imposibil de oprit nopți la rand.
Lucrurile astea m-au destabilizat f tare, mi-am dat seama ca nu am atâtea resurse cât credeam, mi-a scăzut încrederea în mine.
Doar sotul meu intelegea, ca facea la fel și cu el.
Cine mai venea pe la noi și vedea asta nu intelegea pt ca, exact cum ai zis, nu stia cum e sa fie în fiecare zi asa!!!
Am tipat la ea, mi-am provocat mie durere, am plâns și eu cu ea, am încercat sa plec în alta camera dar se agata de mine. Astea de mai sus le-am făcut de puține ori totuși, de cele mai multe ori m-am purtat decent. Ok, observam, empatizam etc dar 10-15 minute, frate, cat sa stai un urlete, oricât de calm ai fi. Zi, în pana mea, ce vrei, să-ți dau și sa taci!
Am fost cu ea la pediatri, la psihiatru, la psiholog, am făcut eu terapie cu 2 pers diferite. Suntem o familie normala, 2 parinti care au o relație buna.
Crizele astea de nervi vor rămâne misterul vieții mele.
Imi era frica când se trezea dimineața ca se pune pe tipat. Întrebarea era doar la ce ora urmează criza.
Alexandra
Doamne cat ma regasesc in ceea ce scrii!!! Nu mai pot!!!! Are 2 ani si 4 luni, de o saptamana e numa un tantrum in fiecare zi 😒😒 Cum nu ii convine ceva, cum nu o mai opresti din tavalit, lovit, plans, tipat etc. De cateva ori pe zi!!! Ma gandesc cu sotul sa o ducem la doctor, ceva habar nu am!! Nervii mei sunt cu pluta oricum 😔😔
Bianca
Vai de noi si la noi! Se da o bucata copil de 3 ani si 8 luni care merge la gradinita de o luna si una bucata copil de 1 an si 10 luni care merge la cresa de aproape 2 luni. (chiar ieri m-a întrebat cineva daca nu ma plictisesc cat sunt plecați, sincer am vrut sa o înjur).. Binenteles ca 3 zile se merge in colectivitate si apoi vine careva cu muci si sta o săptămână acasă ii da si celuilalt, distracție maxima. Dar pe mine crizele ma termina psihic, efectiv nu mai știu cum sa reacționez si sa ma stăpânesc, partea cu empatia si restul le-am “fumat” când era doar 1. Cel mare nu vrea la gradi deci urla de cand isi deschide ochii, pe masina, in curte pana intra in clădire (acolo e ok, e activ) normal ca il pornește si pe cel mic și avem 2 urlatori. Nu vrea să doarmă de amiaza, deci începe criza nr 2, cu tot tacâmul de aruncat pe jos, lovit si altele.
Mai cate un tantrum pe parcurs daca cumva ieșim pe undeva, ca vrea sa se dea pe ceva topogan si de ce nu poate, sau vrea sa cumpere ceva.. Cam asa e la noi. Ah si uitasem de crizele de seara (câteodată nu vrea la spalat, alta data nu vrea pe dinți, alta data de ce il pregatesc eu si nu taică-său) De cel mic nici nu mai zic, ca parca sunt in competiție! Eu momentan sunt la faza in care încerc sa ma abțin sa nu ii bat! Daca afli vreo metoda noua, revoluționară de a face față ceizelor, noi, mamele disperate asteptam cu interes!
Eli
Îți trimit o îmbrățișare uriașă!
Nu ajută la absolut nimic, dar îți mulțumesc că ai ales să scrii în halul ăsta de sincer (în sensul bun; dureros de bun).
Am citit cu lacrimi postarea asta, căci, vai, cât m-am regăsit în ea (felicitări pentru scriitură!).
Te dă peste cap mămicia asta, mai ales dacă tu pornești la drum crezând despre tine că ești inteligentă, capabilă, echilibrată (aici vorbesc despre mine, deși probabil nu doar despre mine) și, când ești acolo, în marea aia agitată a părințelii zi după zi, ți se zdruncină și puținele convingeri pe care le aveai (că doar ești o persoană rațională, ce naiba, și știi că sunt doar iluzii certitudinile și controlul).
După un timp, cică, dacă ai noroc, ți se recalibrează așteptările spre ceva mai practic, mai „sensible” (eu noroc din ăsta n-am avut, mi s-a zis că eu am „noroc de muncă”…)
Toată lumea pretinde că viața de părinte de copil mic „zboară”. Cred că tot timpul ăla zboară de la mine la alți părinți, că, altfel, nu-mi explic de ce eu încă tai câte o zi, câte o zi ca deținuții..
Oricum, mulțumesc enorm pentru postarea asta! <3
Silvia R.
Te cred si te inteleg atat de tare!
Simt ca o iau razna si eu.
In ultimul timp tip ca descreierata, de mai am putin si imi pierd vocea.
De 4 ani nu mai mananc sau dorm ca un om normal. Mai nou, baiatul cel mare e si copil problema la gradinita. Du-te cu el la evaluare psihologica, pt ca asa zice directoarea, ca are copilul probleme. Ghici ce, copilul n-are nimic, doar ca e f inteligent si f independent.
Am zile in care efectiv imi vine sa las tot si sa plec. Undeva unde nimic si nimeni nu ma poate deranja, atinge. Sa zac pur si simplu.
Cateodata ma intreb ce / cine naiba m-a pus sa fac copii.
M-am hotarat sa fac terapie. Maine voi avea prima sedinte, online. Sper sa ajute, ca daca nu, chiar nu stiu ce sa mai fac pt ca nu mai pot continua asa.
Honey
Asa e si al meu.vesel, vioi, destept, leaga propozitii la 2 ani. Dar, cartile de parenting sunt un cacat. Oricata rabdare ai avea si oricat de tare te ai cenzura, exista copii cu care nicio metoda nu merge. Si problema e ca daca face urat doar cu tine, ca mama, nimeni nu te crede si toate proastele iti spun sa ai răbdare ca asa s copiii. Dar daca le ai arata ce face copilul zilnic ar fugi mancand pământul. Unii au copii extrem de docili si altii au copii mai neastâmpărati dar nici unii nici altii nu inteleg cum e sa ai unul care te secatuieste de puteri ceas de ceas, ora de ora. Uneori simt ca ma uraste copilul meu. Si alteori dar din ce in ce mai des ma intreb ce dracu mi-a trebuit. Sunt satula de ipocrizie si imi e dor de viata mea de dinainte. Si cred ca s destule ca mine, dar nu recunosc pt ca s obligate sa se joace de a mamicile fericite
Valentina
Doamne nu pot spune decat ca ma ingrozesc cu gandul la ce ma asteapta. Am un baietel de 2 ani si 6 luni si sunt insarcinata in 5 luni 🙂 baietelul “mare” a fost minunat pana la 2 ani, cand l am intarcat – moment in care s a transformat intr un monstru pe care nu l recunosteam, si inca nu pot spune ca l recunosc complet. Pe moment a acceptat foarte usor, insa au inceput acele tantrumuri dese si prelungite … Nu vreau sa ma gandesc la ce ma va astepta dupa ce se va naste cel mic, si nici cum va accepta ca el sa suga sau sa stea la mine in brate …
Ionescu
Sunt atât de epuizata după 3 episoade in ziua de azi încât nici nu pot sa scriu sa povestesc, mai rău e ca cea mica de 1a6l se uită cu spaimă și tare frică îmi e că o să înceapă și ea cat de curând…😭😭😭
Ioana Cimpean
Îți Mulțumesc pentru acest articol , am doi copii un băiețel 4 ani și o fetița de 1 an , la fel de sătulă sunt și eu de tot cea ce ne “învață “ parenting , avem și noi un copil interior , avem și noi ca mame emoții , frustrări , furie , agresivitate , și când mami vin oglinziile cele mici și îți apasă pe butoane pai sa dus naiba tot parenting … îți mulțumesc mult
Elena
I feel you!atat!
Denisa
Doamne cat de bine vizualizez ceea ce descrii tu atat de clar.
Nu esti singura, daca am avea un girofar care sa se aprinda cand suntem pe baterie 0 , iti dai seama ca ar suna alarma peste tot prin oras, la toate orele.
Am trait-o si pe aia cu crizele de noapte, cred ca erau pavor nocturn, legate tot de oboseala si suprastimulare ( vizita la zoo de ex sau tv ).
Doamne cata frustrare putem acumula si din faptul ca nu functioneaza reteta din carte asa de repede cum pare la citit.
Daca mai esti si educatoare de meserie si ai tai copii par scosi de la rubrica curiozitati, sansele sa o iei pe aratura sunt mari.
Nu am cheie la baie, asta e un sfat bun de dat la parintii debutanti: montati-va yala cu cheie la baie, o sa ne multumiti mai tarziu.
La mine e cam tarziu acum , se termina aratura, vad drumul, au 5 si 6 ani.
Esti nemaipomenita Miruna, da-i cu Nutella, schimba yala la baie si scrie!
Cris
Vă îmbrățișez pe toate, mămicilor care ați împărtășit experiența voastră. Am un bebeluș de 3 luni în brațe, îmi doresc cel puțin încă un copil și pe masură ce am citit, cred că trebuie să analizez mai bine aceasta dorință!
Ce femei minunate sunteți toate, ce puternice și sensibile în același timp! Mulțumesc de inspirație, multa putere, Miruna!
Ioana
Acum 3 ani, când aveam un bebelus minunat de 3 luni în brate, imi mai doream un copil.
Nu stiam în ce ma bag și a fost mai bine asa.
Dacă as da timpul înapoi, as face la fel:as mai face un copil fără sa știu în ce ma bag:))
Dacă as fi știut cate știu acum, poate nu as fi făcut al doilea copil. Care e o minune. La fel ca primul. Ii iubesc nespus pe amandoi și ma opresc la 2.
Ionescu
Și eu la fel gândesc, am aflat că sunt însărcinată și în 2 săptămâni au început crizele fetiței. Daca mai întârzia puțin…rămâneam la unul deși mereu ziceam că vrem doi.
Roxana
part1 – Ca si celelalte mamici, si eu am clacat dupa aproape trei ani de alaptat. Avand mintea de acum, ma si intreb cum reuseam sa merg la job, sa am grija de cea mica si tot ce implica o familie.
Am incercat de toate: cardio, fasting, dieta keto, meditatie cate 30-40 de minute pe zi, scris in jurnal, scris pe blog, dusuri reci in plina iarna, etc. Toate sunt eficiente, dar nici unul precum somnul.
Las un studiu pe care le-am amintit si in https://www.roxanamurariu.com/fighting-family-entropy-through-routines-and-traditions/
Un studiu arata ca sunt de ajuns doar doua saptamani a 6 ore de somn pe noapte pentru a reactiona ca si cum nu ai dormit doua nopti la rand, deloc. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/12683469/
Dintre cele care alapteaza/au alaptat, cand am dormit noi vreodata macar 6 ore? 4 ore, 4 ore jumatate cu putin noroc. Si asta noapte dupa noapte, luna dupa luna, an dupa an. Si apoi, daca ne spunem oful ca suntem obosite si cu creierii pilaf, se gaseste cel putin o voce “dar nu stiai ca asa este cu copil? La ce te asteptai?” Nu, nu ma asteptam sa nu pot dormi nici macar 4 ore pe noapte ani la randul.
Iar somnul mi l-am reparat mai intai renuntand la cafeina (cafea, dulciuri cu cacao, ceai negru, ceai verde). Pun aici un articol cum a fost experienta: https://www.roxanamurariu.com/caffeine-free/
Si totusi nu eram odihnita, asa ca am investit intr-un inel OURA, un inel ce monitorizeaza somnul si masoara tot felul de date. Conform aplicatiei OURA, aveam readiness for the day 60-70 din 100, sleep quality 70 din 100. Intr-adevar stateam in pat, dar nu era eficient somnul. Dupa ce a strans suficiente date, aplicatia de la OURA a inceput sa imi faca predictii. Asa mi-a reiesit ca intervalul optim de somn pentru mine e ….8:45 Pm – 9:45 PM. 8:45 PM!!! Cand sa mai citesc, sa scriu pe blog, sa stau cu sotul, sa…, sa…? Am inceput sa merg mai devreme la somn si sleep index e in mod regulat acum 90-93 (nu dati cu pietre!) E destul de scump (300+ de euro) dar din punctul meu de vedere, deja isi merita investitia.
Roxana
part 2- Totusi, pot sa merg la somn asa devreme pentru ca fata noastra de 4 ani jumatate, doarme de la 8. Am mai spus intr-un comentariu cat de importanta e rutina ei (practic, se culca de la 8 de cel putin doi ani) insa ma gandesc ca mai sunt cateva motive. In timpul saptamanii nu are deloc voie la ecrane. Zero tableta, ero Netflix. Televizorul sta inchis, il deschidem dupa ce doarme ea. In weekend, are voie sa stea la ecrane pana pe la 3-4. Nu mai are somn de pranz, dar cand avea, o trezeam la 2pm. 2pm era intervalul ideal pentru ea. Se trezea la 7am, deci era treaza 6 ore pana la 1pm, de la 1pm la 2pm, somn, de la 2pm pana la 8pm inca 6 ore treaza. Daca adormea la 1:30, 1:40, o trezeam la 2. Stiu ca Healthy Sleep Habits, Happy Child https://www.amazon.com/Healthy-Sleep-Habits-Happy-Child/dp/151136145X recomanda CIO, nu l-am practicat, insa are idei bune: trebuie sa stea suficient de treaza ziua incat sa adoarma seara. In carte mai zice, daca vrem sa mutam ora de somn a unui copil, de la 10pm , sa spunem, mai devreme, trebuie facuta schimbarea in iteratii de 15-20 de minute pentru o adaptare lina. Mai spune autorul sa tii un jurnal de somn ca sa identifici patterns de somn. Prin jurnal de somn, am descoperit ora ei ideala de trezire era 2pm. Daca va luati cartea, pe kindle sau nu, treceti cu vederea peste lucrurile cu care nu sunteti de acord (cry it out, de exemplu). Unele idei sunt bune, le-am aplicat atunci cand somnul fetei era ingrozitor.
Roxana
part 3- Al doilea motiv care cred ca o ajuta la somn e ca nu primeste des zahar. Acasa nu am nici macar miere (nici noi nu consumam, cum spuneam, mananc keto). La gradinita sigur primeste ceva dulce, insa acasa toate deserturile sunt indulcite cu eritritol (de obicei, iau de pe Amazon dar in tara stiu ca multe persoane recomanda https://www.nosugarshop.ro/ro ) si stevia lichida de la Now Foods, luata de pe iherb. https://ie.iherb.com/pr/Now-Foods-Better-Stevia-Zero-Calorie-Liquid-Sweetener-Original-8-fl-oz-237-ml/16016 Fac torturi si prajituri cu faina de cocos si migdale, retete excelente gasiti aici https://retetelchf.ro/ (Doamne, ce mucenici geniali! https://retetelchf.ro/mucenici-din-aluat-fathead/ ) si aici https://madeline.ro/category/keto/ Am facut de pe Madeline tort simplu, tort de morcovi. Sotul, carbivor (:D) convins, vrea palcinta de mere numai asa https://madeline.ro/placinta-cu-mere-low-carb/.
Sigur fata primeste dulciuri cu zahar de la colegii ei, insa stie ca le poate manca doar dimineata, dupa-amiaza doar fructe sau ceva indulcit cu eritritol sau stevia.
Cert e ca sunt convinsa ca rutina ei ajuta mult la somnul ei. Acum, nu stiu daca si controlul foarte strict asupra ecranului si zaharului ( am zis zahar, retete dulci low carb fac foarte des) ajuta la fel de mult, dar nici nu vreau sa experimentez sa ii dau zahar dupa-amiaza 😀
A iesit un cearsaf de comentariu in 3 parti, dar vreau sa ma credeti: reparati somnul copiilor, apoi reparati somnul vostru (daca trebuie sa va culcati inainte de 9, asta e) si viata devine mai ok. Repet, am incercat si practic in continuare multe forme de dezvoltare personala. Nici una nu ajuta precum somnul.
Lia
Din ce observ in jur, precum si din situația noastră de părinți cu 2 copii, de 6 si 4 ani, văd ca, in primul rand, doar mamele au problema tantrumurilor, tații nu sunt deloc deranjați de ele, așadar copiii se adaptează si le servesc mai ales mamelor. De exemplu, recent intr-un supermarket am văzut faza următoare : un băiețel la vreo 3-4 ani, cu tatăl, cel mic cerea una alta, miorlaia, la un moment dat a si zbierat un pic, tatăl a rămas calm si l-a ignorat pe cel mic, și-a văzut in continuare de cumpărături si show-ul a încetat. Tot in magazin, o mămică cu un pui, posibil un pic mai mic, dar vorbitor oricum. Începe cel mic cu cererile si miorlaiala, mami face ce zice la cartea de parenting, se pune pe jos si pe negocieri si empatie, bineînțeles ca cel mic se pune pe urlete, mami discuta calm in continuare, tot pe jos, cel mic deja urla, după vreo juma de oră de show il ia pe sus si ies, ca se enervează si ea. Nu știu de ce mamele pun atâta presiune pe ele, de ce sunt atât de deranjate de urletele puiului, iar tații nu. Ok urlă cel mic, și? De ce o luăm asa in tragic? E un sunet enervant, dar enervantă e si bormasina vecinului si sirena ambulantei, dar la astea nu ne stresam atât! Ne stresam ca credem, deep down, ca e datoria noastră sa facem soare mereu in viața lui? Well, nu e! Uneori un NU scurt ajută mai mult decât o oră de explicații. A făcut si a mea tantrumuri de la 2 ani la 2 ani jumate (a coincis cu nașterea fratelui, aici era supărarea de fapt, acum sunt best friends oricum) pentru tot felul de prostioare: ca nu e supa roz, ca e iarna afară, ca vrea diverse pe care i le refuzasem deja. A ajutat-o sa vadă ca limitele nu se clintesc oricât ar urla si ca nu ma impresionează deloc urletele (ma mai pufnea râsul când o vedeam cata energie si cât suflet pune in astfel de probleme, dar ma abțineam sa râd de ea). Frate-su a observat ca urletele sunt un consum inutil de energie si n-a făcut niciodată. Știe ca prinde mai multe muște (jucării, de exemplu) cu miere, decât cu oțet, asa ca orice cere, cere cât mai adorabil si politicos cu putință
Andressa
Pot sa ma bag si eu in seama chiar daca am un singur copil? :))
Ma doare si acum stomacul cand imi aduc aminte de tantrumuri, 5 pe zi, in fiecare zi, ani de zileeeeee…..
Nikki
Si eu am mai zis ca Miruna trebuie sa se apuce de scris:) Pe mine m-a ajutat oarecum, cand imi era greu (am doar un copil, stiu, nu se compara), o revelatie: nu exista experti in parenting. Punct. Majoritatea asa-zisilor experti in parenting NU au studii de psihologie si pedagogie. Cititi despre Urania Cremene, de exemplu. Sigur, e placut sa o asculti, ti se pare de bun simt ce spune, de acord. Si eu am auzit-o de cateva ori si mi s-a parut pertinent ce a zis. Dar asta nu o face experta, asa cum un avocat care ma sfatuieste sa ma spal pe maini, sa stranut in cot si sa evit aglomeratiile pentru a nu lua un virus aerogen, spune lucruri pertinente, dar nu il face expert in medicina. Sa-i luam pe psihologi si pedagogi. Nici ei nu sunt experti in parenting, eu nu stiu sa existe vreo sectie in cadrul acestor faculatati, vreun master in acest domeniu. Ar putea pretinde ca stie multe despre acest domeniu un parinte cu 4-5 copii, cu personalitati diferite, ajunsi toti oameni de succes. Cate astfel de cazuri sunt? Cum poti sa fii expert in parenting cand nu sunt doi copii la fel, cand cu fiecare si pentru fiecare situatie trebuie sa adopti alta strategie, nu exista norme general valabile in afara de lipsa violentei fizice si verbale? In ziua de azi ne numim cam prea usor maestri si experti.
Daca vi se pare ca nu are legatura cu subiectul, pot sa spun ca de cand am realizat acest lucru, o parte din enorma tensiune din viata mea de parinte a disparut. Ma ghidez dupa doua principii: nu o bat, nu ma cert cu sotul in fata ei. In rest…..fac ce pot si cum pot, dar nu mai am sentimentul acela apasator de vina ca nu am actionat dupa nu stiu ce carti. O mai pedepsesc, o mai recompensez, o mai cert (shame on me, ar spune Alfie Cohn). Da, stiu, copilul nu e animal dresat, dar la al meu functioneaza metodele astea, si pot zice ca nu a avut, dupa trei ani, decat un tantrum. La noi nu a functionat transformarea mea in inger zen in timpul crizelor ei, cand eram in public eram foarte ferma, nu ma asezam langa ea sa spun, pe un ton calm, vorbe magice. Vedea ca ma supara (dupa ce se linistea, cel putin) si nu repeta figura. Iar daca eram acasa, o lasam pur si simplu sa se linisteasca, si culmea ca se linistea rapid prin simplul fapt ca nu ma aratam impresionata.
Nu zic ca metodele astea sunt general valabile, depinde mult si de temperamentul copilului. Sunt foarte multe variabile in educatia unui copil si nu cred ca e cineva expert in asta.
Roxana
Sper sa nu te superi ca sunt putin in dezacord cu unele lucruri:
“eu nu stiu sa existe vreo sectie in cadrul acestor faculatati, vreun master in acest domeniu. ” Clar nu exista o sectie de parenting in facultati de psihologie, dar exista https://en.wikipedia.org/wiki/Developmental_psychology. Motivul pentru care incerc sa citesc cat mai multe carti de parenting e ca unele sunt absolut uimitoare si aflu mai mult de fapt despre mine si sa ma cresc pe mine, decat despre cum sa o cresc pe ea. Un exemplu: probabil multi stim ca e mai bine sa spunem “Uite, vezi, daca te-ai straduit, ai reusit” decat “Bravo, ai reusit.” Dar de unde a pornit asta? Carol Dweck a facut experimente cu sute de copii carora le dadea sa rezolve puzzle-uri. Initial, puzzle-uri simple, iar copiii erau impartiti la intamplare in doua grupuri. Unui grup i se spunea “esti foarte destept”, altui grup “ai lucrat din greu”. Apoi li se spunea ca urmatorul puzzle poate fi unul la fel de complicat sau unul mai greu. Copiii laudati ca destepti alegeau puzzle-uri simple. Cei laudati pentru efort alegeau puzzle-urile complicate. Sigur, experimentele sunt mult mai fascinante decat ce am scris eu.
https://www.youtube.com/watch?v=GPZZwv_spxs https://www.ted.com/talks/carol_dweck_the_power_of_believing_that_you_can_improve?language=en
Ce vreau sa spun e ca exista cercetatori in domeniul cresterii copiilor, psihologi, psihoterapeuti, iar atunci cand au ceva de zis, incerc sa le inteleg punctul de vedere si daca e ceva ce pot lua de la ei. Complet de acord cu tine ca punem eticheta de “expert” mult prea usor si nu celor mai indicate persoane.
Mihaela
Multumesc mult si din tot sufletul . Am realizat cat e de greu sa poti sa spui ce simti , cu subiect si predicat , dar in acelasi timp politically correct . Ai un stil asa de fain de a spune in cateva cuvinte exact ce simtim multe dar nu stim cum sa expunem sa nu suparam .E un talent mai ceva ca mersul pe sarma , imi place foarte mult omul care esti si te urmaresc cu mare drag. Unele lucruri chiar trebuiesc spuse , explic mai jos de ce , dar de multe ori se intorc rosii inapoi .
In dorinta de a face bine pentru copiii mei , sa ma imbunatatesc pe mine , am citit multe carti , bloguri , pareri pe grupuri . 90% din cazuri nu faceam decat sa ma simt mai vinovata ca eu nu pot. Mai rau mi-am facut …vina permanenta , stima de sine praf . O parere din asta sincera si fara idealizari a vietii de parinte, citita in momentele cele mai cumplite , m-ar fi ajutat mult .
Doar iti spun desi deja intuiesti…greul cel mai mare pt mine a fost cand am reluat munca a doua oara acum 3 ani. Am crezut ca o sa mor de extenuare . Evident a venit pandemia si am crezut ca mai mor un pic. Atunci am castigat ceea ce ma ajutat cel mai mult , putina compasiune si pt mine si o multime de durere in cot despre parerea altora . Sunt doar o serie de reguli care stau in picioare legate de siguranta si sanatatea copiilor , fizica si mentala . In rest ne pierdem ani din viata incercand sa atingem niste standarde imposibile.
Nikki
Or fi și tehnici de parenting bune de urmat, dar una sigur nu e: să-ți lași copiii să-ți forțeze toate limitele umane. Când ei simt că le permiți asta, asta vor face. Trebuie să știe, și cred că după 4 ani e posibil, că și tu,ca părinte, ai limite și nevoi proprii. Da, îți donezi ficatul pentru ei, cum zice Miruna, dar nu-ți faci nervii praf ca să empatizezi la nesfârșit cu crizele lor. Adică au și ei nevoie de părinți cu toate țiglele pe casa, mă gândesc. Eu am învățat-o de mica pe fetița mea faptul că nu tolerez anumite lucruri, că mă face să mă sufăr când se crizează. Și a înțeles. Empatie, empatie, dar e cu dublu sens, totuși.
A.K.
vai cum e articolul asta … nu il stiam de mai demult, desi nu sunt noua pe aici. l-am citit deja de 3 ori …ma simt
un pic mai putin singura ca a scris cineva asta – de mai bine de un an de zile avem parte de tantrumuri de la sculare pana la culcare, unele de 5 min, altele de 60. de mai multe ori pe zi, zilnic. daca e o zi cu doar 1-2 tantrumuri asta e clar exceptie.
si da, ma simt atat de des singura in toata treaba asta – toate pers sunt calme, empatice, valideaza, explica – iar copiii lor inteleg. iar eu raman intrebandu-ma si pe
mine si
pediatrul ce fac gresit de al meu dragon urla
atat de mult. e usor sa ramai calm cand ai parte de asa un tantrum
pe zi, e ceva mai greu cand ai adunat deja 3 zile de cand nu te-ai mai spalat, casa e un haos de nedescris, adormitul copilului dureaza 90 min dupa-amiaza si 90 min seara (si oricum nu adoarme sub ora 22 nici sa stai in cap), deja mancati de 4 ori pe sapt paste, ca altceva nu prea apuci sa gatesti – ca deh, ai de linistit tantrumuri de dim pana seara. Si da, mai sunt si zile cand urlam si noi cot la cot cu el. Si da, ne simtim oribil
apoi si explicam si alinam, ne adunam de pe jos si o luam de la capat.
Miruna
Pastele gatite mi se par grozave, copiii mei ar fi foarte fericiti
In rest, hang in there, esti pe fundul gropii. De aici, n-are cum decat sa fie tot mai bine un pic.
Cristina
Capul sus si incarcati-va bateriile fetelor (cum, unde si cu ce puteti)… tantrumuri, probleme samd, vor fi intotdeauna. Miruna, imi face placere sa te citesc, descrii cu lux de amanunte prin ceea ce am trecut, dar nu am avut timp (sau nu am vrut) sa realizez in momentul respectiv. Am 2 fete de 11, respectiv 15 ani si…. mi-e dor de ele mici cu tantrumurile de 5, 10, xşpe minute 🙂 Acum, pe langa au argumente, personalitate, ce mai – asa cum am dorit 😀
Ma consolez cu gandul ca mai au putin si pleaca la facultate si apoi sa vezi liniste 😂
Anamaria
Aer, apa, pamant si foc. Asa a fost postarea asta pentru mine, sa nu mai zic de comentarii. Ce te faci cand ai copil cu boala incurabila si tantrumuri? Copil care trebuie sa faca zilnic aerosoli si fizioterapie de 3x pe zi a cate 30-45min, sa manance mult si consistent, sa fii sigur ca bea suficienta apa si ca isi ia toate (si nu putine) medicamente. Are 4 ani acum, daca o vezi pe strada zici ca n-are nimic, dar duce mult in carca. Si ca parinte ma chinui TARE sa echilibrez disciplina cu sanatatea. Sa o las sa manance la TV sau sa accept ca nu va manca mai nimic? Sa nu o recompensez deloc ca iar trebuie sa i se ia sange, analize, mers la medic? Sa nu ii accept figurile ca e frustrata si ea dupa inca o imbolnavire care a lipsit-o de parcuri, copii, sa nu mai vorbesc de pandemia in care nu a fost intr-un spatiu public inchis. Ma simt vinovata aproape zilnic. Ca nu o educ destul, ca am fost prea dura si se va supara si nu va manca, ca nu si-a luat medicamentul si am stresat-o/fortat-o sa il ia sau am lasat-o fara doza respectiva ca sa nu o chinui si nici asa nu va fi bine. Ma speriu si ma intreb daca are probleme psihice, dar apoi mai citesc cate ceva ca aceasta postare si aceste comentarii si imi zic ca mai avem o sansa sa fie normal. Dar ma doare sufletul sa o disciplinez uneori, desi stiu sigur ca e gresit. Ma rog ca salvarea sa vina in gradinita, va incepe curand, abia la 4+ ani, sa ii aline nevoia de socializare cu alti copii si sa fim “ajutati” de faptul ca va fi disciplinata si de altii. Toata lumea a menajat-o si rasfatat-o mereu pentru ca ii stie greutatile. Si noi culegem “roadele”. Singuri acum in alta tara, plecati pentru binele ei. Si e ingrozitor de greu. Am gresit. Am gresit ca nu am disciplinat-o mai serios de mica, i-am dat prea mult. Si gresim in continuare. Ramanem fara puteri si trebuie sa schimbam asta. Pentru binele ei si al nostru. Iar cartile de parenting deja imi trezesc repulsie si ma infurie la culme. Cum au spus si alte mamici, sunt inca o sursa de invinovatire si comparatie nesanatoasa. Sa dea Domnul sa apara soarele si pe strada noastra. Suntem slabi din cauza bolii ei. Dar usor, usor ne trezim la realitate. Trebuie sa devina un adult disciplinat pentru a fi complianta cu tratamentul zilnic, pe viata. Dar tot e greu…