Ce facem cu refrenul ”Mami, nu vreau azi la grădiniță”

În fiecare sfântă dimineață, la noi în casă răsuna NuVreauLaGrădiniță Fm. Da, chiar și în zilele de weekend, când se mută frecvența pe CâteZileMaiSuntPânăMergLaGrădiniță, m-ați înțeles.

Creierul meu era pilaf.

Cu morcovei și ceapă.

Fierbea.

Nu mai era mult și ceva urma să explodeze, pentru că, ziceți-mi și mie, ce poate fierbe la nesfârșit.

Iar acum că m-am plâns și m-am răcorit puțin, ca și cum aș fi ridicat capacul de pe oală, să vă zic.

Cum am gestionat.

Nu e un exemplu, nu e o laudă, nu e o plângere (deși e o aerisire de oală, asta am stabilit), vă iau cu mine de mânuță prin proces.

Când a zis prima dată că nu vrea, am întrebat de ce. Că nu vrea el, știți cum sunt copiii.

Te bate cineva, râde de tine, nu îți place educatoarea, e vreun copil care te sâcâie, DE CE DE CE DE CE DE CE, cu ce am greșit eu să merit așa ceva, deși asta nu, ultima parte n-am zis-o cu voce tare.

Însă am investigat cât de cât, pentru că, înainte de orice, am încredere în copilul meu.

Am descoperit că nu mai erau și alți copii cu aceeași problemă la aceeași grădiniță. În schimb, erau mulți copii cu această problemă la alte grădinițe sau chiar la această grădiniță, dar mai demult.

Am luat-o pe toate părțile:

L-am ținut acasă. N-a fost bine.

L-am trimis cu forța. N-a fost o lecție.

L-am susținut, încurajat, dus mama, dus tata. N-a ajutat nici asta.

L-am culcat mai devreme.

L-am așteptat cu surprize.

L-am povestit până noaptea.

I-am propus inclusiv să îl mut în altă parte.

Nimic, nimic nu părea să ajute.

Copilul suferea sincer, deci să nu credeți că l-am bănuit vreo clipă că se preface. Ba chiar ajunsese să mă întrebe cum să facă el să-i placă din nou la grădiniță.

La un moment dat, am schimbat foaia.

Și am început să spun următorul lucru:

Aud că vrei să rămâi acasă, fiindcă îți e greu la grădiniță.

Atât.

Apoi, el zicea iar că nu vrea să se ducă, iar eu:

Aud că vrei să rămâi acasă, fiindcă îți e greu la grădiniță.

Dar nu ca o moară stricată, ci ca o mamă implicată.

Eram chiar acolo, lângă el, uneori îl țineam în brațe și doar îl asiguram că aud ce spune. Îi validam sentimentele.

Hai să mergem să mâncăm și mai povestim acolo.

Și ieșea din dormitor până în bucătărie. Se mai lua cu altele, iar aduce vorba că nu vrea să meargă, iar îi validam emoția.

Și, ghici ce, pleca relativ bine de acasă.

Următoarea zi era ceva mai simplu și tot așa.

Lunea era mereu mai greu decât în restul săptămânii.

Știți ceva? Nu există un răspuns corect la acest titlu.

Pentru că noi ne dăm peste cap să ne ajutăm copilul într-un fel sau altul și credem că am făcut ceva corect când lucrurile se întâmplă cum vrem noi să se întâmple.

În realitate însă, ele se întâmplă când ceva se așază. Când e copilul pregătit să facă.

De multe ori, n-are nicio legătură cu mama și tata.

Mi-a fost clară treaba asta într-o discuție cu tatăl meu. Vorbeam, desigur, și cu Tudor, că nu voia să meargă la grădiniță. Și tata a zis că nici el nu voia să meargă la școală și nu-l lăsau părinții să stea acasă. Așa că a început să mintă și să chiulească.

Și mi-a fost extrem de clar un lucru în momentul ăla.

Că nu vorbea bunicul, ci puștiul care nu vedea altă cale. Pentru el, asta era singura variantă: să mintă și să chiulească. Așa cum e pentru toți puștii din lume.

Și mi-am dat seama că nu am, ca părinte, nici eu mai mult decât o singură opțiune: aceea să rămân cu copilul meu de aceeași parte.

Iar dacă asta înseamnă să nu-l trimit la grădiniță, fie.

Deși, poate nu-i obligatoriu. Dar în momentul când am schimbat intenția și am fost alături de el cu toată puterea lui ”Aud că vrei să rămâi acasă, fiindcă îți e greu la grădiniță”, ceva s-a schimbat în dinamica noastră.

Știu despre limite și reguli și toate astea. E foarte ușor să fii un părinte calm și blând când copilul tău cooperează în toate.

E mult mai complicat să fii un părinte calm și blând, când copilul își ia toate libertățile și limitele în spinare.

Doar că știți ceva? Nu cred că lor le pasă.

E cum zice tata.

Puștiul tot cum vrea el face.

Iar când nu face cum vrea el, începe să se sape distanța dintre el și mama. Dintre el și tata.

Așa își fac loc minciuna, chiuleala, singurătatea.

E complicat, vai ce complicat mi se pare!

Căci vrem să creștem omuleți responsabili, vrem să-i învățăm chestii. Dar și mai mult decât profesoară, vreau să-i fiu copilului meu aproape.

În fond, nu e niciun păcat să nu vrei la grădiniță. Iar eu pot rămâne lângă tine și auzi asta de câte ori o vei spune. Pentru că nu știu cât îți pot influența viața, dar indiferent cum o să fie, indiferent ce alegeri vei face sau cât de greu o să-mi fie mie, mama rămâne lângă tine.

Articolul anterior

Lumina nu e în luptă cu întunericul. Când lumina se manifestă, întunericul dispare

Articolul următor

Nu știu ce mă fac când n-oi mai avea bebeluș

24 Comentarii

  1. Irina

    Mamă, mamă Miru-Miru, și Isabella un an n-a vrut la grădiniță. M-a îmbătrânit prematur refuzul ei. Nimic n-a mers.

    Educatoarelor nu li se părea o problemă așa că am dus-o, dar după plecarea ei îmi lua un ceas să-mi revin.

    Acum ne-am mutat la sat și de o lună merge la o altă gradiniță după cinci luni de pauză, în care nu a avut loc.

    Pare alt copil, abia așteaptă să meargă. Crede-mă ca nu înțeleg nimic.

    Inima încă mi-e cât un purice că o vom muta peste o săptămână la gradinița din sat, unde prin “minune” s-a eliberat un loc și nu mai trebuie să facem naveta zilnic, cu mașina, în localitatea învecinată.

    O susțin în continuare pe drumul devenirii ei și îi spun zilnic enjoy your day and ask again when you don’t understand something.

    Tu îl știi pe Schmitzy, el merge pe premisa că grădinița e mai bună pentru ea, chiar dacă noi facem home office de un an, ca ea să se formeze și printre copii.

    +1
    • Dar te cred! Si eu cred ca gradinita e mai buna. Stii, rezilienta e o mare calitate, adaptabilitatea la fel. Copiii se nasc cu astea, adultii vin si le iau din bagajul grozav cu care aterizeaza ei pe pamant.

      0
  2. alina

    Nu e deloc un capat de tara sa nu mearga la gradi. A. era fix la fel si cred ca pur si simplu sunt copii carora nu le este pe plac sa mearga zilnic intr-un loc in care e si galagie si nici nu e mami. A facut pauze de stat acasa, ne-am intors, a stat program scurt mereu. Gradinita era foarte ok, nu se punea problema ca se tipa sau le face cineva ceva. Doar ca el voia cu mami. Pe de alta parte, acum cateva luni imi spune intr-o seara: ce frumos era la gradinita, as vrea sa ma intorc acolo! N-aveai griji, doar te jucai! Am zis ca lesin, 3 ani de “eu nu vreau la gradi” :))

    +1
    • Pfua, te cred!!!
      Si eu zic ca nu e un capat de tara, dar ma ajuta sa aud asta si din gura ta.

      +1
      • alina

        Chiar nu e. S-a adaptat foarte bine la școală, unde orele erau pana la 16. Asta dupa ce nu a stat nici o zi la gradinita peste ora 12. Sunt convinsa ca nu îți e ușor cu 2 pui acasă. Și îmi imaginez ca pare departe tare ce povestesc eu. Dar va fi bine. Și greu un pic când va începe școala

        0
  3. Geanina

    Multumesc mult!! Preiau replica 🤪

    Si la noi e fix la fel, de la 6 am cand se trezeste pana la 8 cand e timpul sa plecam: “nu vreau sa merg la gradi! “.

    0
  4. Daniela

    Eu sincer cred ca se nasc cu un cip de ,,nu vreau la gradinita” 😭. Esti prima care imi da o idee. Eu ii zic ca il inteleg dar nu am pus problema asa cum ai pus-o tu. Multam! Sper sa functioneze

    0
      • s

        brrr, ce rau era. mi-am adus aminte de diminetile alea albastre cand ma ducea maica-mea la gradinita. ce jale era, ma cutremur si acum. 15 ani groaznici de mers la gradinita si scoala, 15 ani lejeri de mers la serviciu. iar cei 4 dintre au fost cand mi-am revenit. uite asa apreciez ce am acum, cand imi amintesc de amareala de atunci. brrrr.

        +1
  5. ELENA

    Va iubesc. E minunat sa citesc atatea mamesuper.

    0
  6. Anne

    Cred ca e o reactie perfect normala, avand in vedere ca el a mers la gradinita la 4 ani jumatate(!). Am preferat sa i dau pe copii la 1 an si 9 luni, 2 ani, nu stiu ca se poate altcumva:))

    +1
    • Nu stiu cum sa iau acest comentariu. Nu voi raspunde decat ca nu cred ca solutia e sa dai copilul la gradinita din fasa, dar ma bucur ca pentru tine functioneaza.

      +3
      • Andreea

        Wow, ma inclin! Ai ales sa nu primești agresivitatea din comentariu și să răspunzi cald și omenește.

        +1
        • Îți mulțumesc că ai observat asta :p

          0
        • Eliza

          Noi am dus copii la gradi asa în joacă,înainte de vacanta mare,de câteva ori (cu orar prelungit),pt a se familiariza cu locul și activitatea,sa stie ce îl așteaptă,înainte de terminarea concediului de maternitate. Asa au avut timp să se adapteze, desi erau sub 2 ani .A funcționat. În 4 ani de gradi nu au vrut să lipsească nici macar când erau raciti,că nu cumva sa piardă “ceva din ce le esplica doamna edu”.Unul are 21 de ani,celălalt 7.

          +1
      • Elena

        Am mers la 4 ani la gradi si mi-a placut, Miruna:))

        0
    • Alta

      Nici eu nu am avut de ales si l-am dat la gradi la 2 ani. Si tot am avut perioade de “nu vreaaaaauu la grrraddiiii”.

      0
  7. AnaV

    Noi am dus-a initial la 2 ani, dezastru, plangea, devenise foarte trista. Am spus stop pentru 1.5 ani iar cand am dus-o din nou, in primele zile la fel, plansete, ca nu vrea, etc. Dupa care intr-o seara vine si spune “mami, hai sa ne jucam de-a gradinita”, eu paf si ne-am jucat, eu eram educatoarea si imi spune ce trebuie sa fac – cum sa o iau in brate, cum sa ii spunem pa lu’ mami, cum mergem la masa, lectii, ne jucam, iesim afara, masa de pranz cu foarte multe detalii de genu ca azi carnea a fost tare si cum ii spune doamnei ca nu o vrea si cum are loc reintalnirea cu mami. In seara aia am facut sceneta asta de vreo 10 ori, eram epuizata.
    De-a 2-a zi, alt copil iar acum imi spune direct ca ea ar vrea acasa cu mami dar ii place la gradinita sa faca aia si aia si se imbraca singurica. Mai cere uneori sa ne mai jucam de-a gradinita – eu, educatoarea, ea si papusile, copiii. Pe mine ma ajuta sa vad prin ochii ei cum se desfasoara lucrurile si pe ea sa proceseze astfel evenimentele de peste zi de la gradinita.

    0
    • Da, e un joc vindecător. Și noi îl facem zilnic aproape, să vezi cum ne aliniază pe toți trei, el e educatorul și ne învață tot felul de chestii. Facem tot programul de la grădiniță și de câteva ori.

      Poți afla f multe din jocul copilului, mi se pare fascinant. Felicitări că ai retras-o la 2 ani, înseamnă că ai ținut cont și ai ascultat de ce îți transmitea copilul fără vorbe. E minunat.

      Și eu am încercat să îl duc pe Tudor la 2,5 ani. De fapt, l-am și dus, dar mi-am dat seama că era mult prea mic, la fel a zis și educatoarea. Că, dacă nu sunt nevoită să-l duc, să-l mai țin acasă un pic, că el era încă un bebeluș. 🙂

      nu m-am supărat deloc, ba chiar m-am mai bucurat de el acasă un timp.

      0
  8. Mihaela

    Bun…Dar ce te faci cand el nu zice nu dimineata,dar il vad trist!!
    In restul zilei ma intreaba”maine mergem la grădi?”
    Il vad trist cand iese de la gradi,nu ii face plăcere să povestească de gradi..el dimineața se tine tare,sa fie puternic,sa nu plângă! Dar eu il simt ca merge cu sufletul trist! I Am validat sentimentele, îi ofer pauze…Nu stiu ce sa mai fac! Am sa încerc si eu afirmația ta😔

    0
    • Încearcă afirmația, sunt foarte curioasă ce efecte va avea. Să îmi spui și mie.

      Să știi că și eu îl vedeam pe tudor trist, nu era o smiorcăială, era ceva sincer, de mi se rupea inima. nu era un tantrum, un răsfăț sau ceva. De asta am zis că am luat foarte în serios totul.

      Îți țin pumnii. Știu că e greu să îți vezi copilul așa.

      0

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 182 queries in 0.549 s