Nimeni nu te pregătește pentru viața cu doi copii

Țin minte și acum când cineva m-a întrebat cum am hotărât să-l facem și pe al doilea. Stăteam în capul unei mese și m-am uitat drept în ochii cui întreba.

Eram deja gravidă cu Victor și foarte sigură pe mine.

Avem resursele pentru al doilea copil.

Asta am răspuns.

Avem metri pătrați, profesii, bunici și iubire.

Credeam că ecuația făcutului unui al doilea copil e simplă ca la algebră. Doar că, în realitate, nimic nu te pregătește pentru furtuna care urmează să dea peste tine.

Sunt furtuni și în zilele cele mai însorite.

Pur și simplu, ți se schimbă standardul de viață.

Se prăbușește în jurul tău totul: nu îți mai recunoști copilul cel mare, soțul, corpul, nopțile, casa.

În cazul meu, relația care a avut cel mai mult de suferit a fost cea cu mine însămi.

Vina de a-i fi furat mama primului născut. Stângăcia cu care o împărțeam cu al doilea. Parcă nimeni nu mai primea întreguri și toți aveam să ne mulțumim cu resturi.

Nu nopțile de nesomn au fost cele mai grele. Nici hemoroizii de după naștere. Nu urletele de la colici.

Privirea care nu mă mai găsea în oglindă. Vina care mă biciuia în carne vie.

Și vorbesc la trecut doar din respect pentru dumneavoastră.

E o vină care trăiește zilnic în mine.

În fiecare seară când pe unul îl pun în pijamale și celălalt își dorește fix în același moment să fie el cel din brațele mele.

E o vină care se trezește dimineața la prima oră și îmi amintește că nu îi pot mângâia pe amândoi întâia oară.

E o vină cu care nu mă voi putea împrieteni niciodată, ca o soacră cu care conviețuiești în aceeași casă.

Prima dată când ne-am jucat toți trei cu adevărat. De fapt, cred că le-am adus o fetiță drept partener de joacă. Pe miruna mică.

N-au fost trupuri, vârste, părinți sau copii la noi în casă. Au fost trei suflete care s-au prins într-o horă.

-Mami, nu vreau să se termine jocul ăsta niciodată!

Asta mi-a zis Tudor în timp ce bea un pahar cu apă. Eram transpirați și nu îmi păsa deloc de asta. Mă dureau obrajii de râs și aveam senzația aia că aș putea continua ani de zile fără să mi se facă foame.

Un joc cât un an de terapie.

Pentru mine, viața cu un copil a fost floare la ureche. Iubeam fiecare clipă.

Viața cu doi copii a fost un amalgam de emoții cărora le-am făcut cu greu față.

Din nou, timpul trecut e din respect pentru dumneavoastră.

Dar viața cu doi copii e următorul nivel de binecuvântare.

La fel cum am trecut prin sentimente oribile și multe nevoi necunoscute, parcă urmează să sar pragul în următoarea jumătate.

Cea în care ei merg singuri pe bancheta din spate.

Se joacă 10 minute în cameră.

Își iau apărarea în parc când apare vreo amenințare.

Se mângâie când celălalt se lovește.

Se gâdilă doar ca să se simtă.

Știți, viața cu doi copii îți redefinește cuvântul ÎMPREUNĂ.

Pentru o fată singură la părinți, care toată viața a visat la relații romantice, înfrățirea asta pare scoasă din filme și adusă la ea în casă.

Sunt martora unei relații care nici nu știam că există.

Dacă suntem cinstiți, cel mai des iubirea necondiționată e de fratele mai mic practicată. Cel care nu știe cum e viața fără cel mare, fără să și-o ia pe coajă, în gură, pe spate. Și, cu toate astea, îl idolatrizează în fiecare secundă și cu fiecare celulă.

Simt infinit de multă recunoștință că mi-e permis să fiu martoră la asta. Eu, care credeam că frate e doar cineva în plus pe care salută copiii înainte să meargă la culcare.

poză Shutterstock