Nimeni nu te pregătește pentru viața cu doi copii

Nimeni nu te pregătește pentru viața cu doi copii

Țin minte și acum când cineva m-a întrebat cum am hotărât să-l facem și pe al doilea. Stăteam în capul unei mese și m-am uitat drept în ochii cui întreba.

Eram deja gravidă cu Victor și foarte sigură pe mine.

Avem resursele pentru al doilea copil.

Asta am răspuns.

Avem metri pătrați, profesii, bunici și iubire.

Credeam că ecuația făcutului unui al doilea copil e simplă ca la algebră. Doar că, în realitate, nimic nu te pregătește pentru furtuna care urmează să dea peste tine.

Sunt furtuni și în zilele cele mai însorite.

Pur și simplu, ți se schimbă standardul de viață.

Se prăbușește în jurul tău totul: nu îți mai recunoști copilul cel mare, soțul, corpul, nopțile, casa.

În cazul meu, relația care a avut cel mai mult de suferit a fost cea cu mine însămi.

Vina de a-i fi furat mama primului născut. Stângăcia cu care o împărțeam cu al doilea. Parcă nimeni nu mai primea întreguri și toți aveam să ne mulțumim cu resturi.

Nu nopțile de nesomn au fost cele mai grele. Nici hemoroizii de după naștere. Nu urletele de la colici.

Privirea care nu mă mai găsea în oglindă. Vina care mă biciuia în carne vie.

Și vorbesc la trecut doar din respect pentru dumneavoastră.

E o vină care trăiește zilnic în mine.

În fiecare seară când pe unul îl pun în pijamale și celălalt își dorește fix în același moment să fie el cel din brațele mele.

E o vină care se trezește dimineața la prima oră și îmi amintește că nu îi pot mângâia pe amândoi întâia oară.

E o vină cu care nu mă voi putea împrieteni niciodată, ca o soacră cu care conviețuiești în aceeași casă.

Prima dată când ne-am jucat toți trei cu adevărat. De fapt, cred că le-am adus o fetiță drept partener de joacă. Pe miruna mică.

N-au fost trupuri, vârste, părinți sau copii la noi în casă. Au fost trei suflete care s-au prins într-o horă.

-Mami, nu vreau să se termine jocul ăsta niciodată!

Asta mi-a zis Tudor în timp ce bea un pahar cu apă. Eram transpirați și nu îmi păsa deloc de asta. Mă dureau obrajii de râs și aveam senzația aia că aș putea continua ani de zile fără să mi se facă foame.

Un joc cât un an de terapie.

Pentru mine, viața cu un copil a fost floare la ureche. Iubeam fiecare clipă.

Viața cu doi copii a fost un amalgam de emoții cărora le-am făcut cu greu față.

Din nou, timpul trecut e din respect pentru dumneavoastră.

Dar viața cu doi copii e următorul nivel de binecuvântare.

La fel cum am trecut prin sentimente oribile și multe nevoi necunoscute, parcă urmează să sar pragul în următoarea jumătate.

Cea în care ei merg singuri pe bancheta din spate.

Se joacă 10 minute în cameră.

Își iau apărarea în parc când apare vreo amenințare.

Se mângâie când celălalt se lovește.

Se gâdilă doar ca să se simtă.

Știți, viața cu doi copii îți redefinește cuvântul ÎMPREUNĂ.

Pentru o fată singură la părinți, care toată viața a visat la relații romantice, înfrățirea asta pare scoasă din filme și adusă la ea în casă.

Sunt martora unei relații care nici nu știam că există.

Dacă suntem cinstiți, cel mai des iubirea necondiționată e de fratele mai mic practicată. Cel care nu știe cum e viața fără cel mare, fără să și-o ia pe coajă, în gură, pe spate. Și, cu toate astea, îl idolatrizează în fiecare secundă și cu fiecare celulă.

Simt infinit de multă recunoștință că mi-e permis să fiu martoră la asta. Eu, care credeam că frate e doar cineva în plus pe care salută copiii înainte să meargă la culcare.

poză Shutterstock

Articolul anterior

Mami, caut un mod sa-i salvez pe toti copiii de la pedeapsa

Articolul următor

Nu te supăra pe el că nu îți ia flori și bomboane

12 Comentarii

  1. CristinaM

    Eram nehotarata cu privire la al doilea copil, parca il voiam dar parca imi placea si numai unul care devenise “mare”…
    Doar ca al doilea, a venit… cum si cand a vrut el… nu a fost chiar surpriza sarcina ( aparent am un al 6-lea simt cand e vorba de corpul meu)…
    Urma sa fie “ cadoul” meu de Craciun…dar domnul a avut alte planuri si si-a ales singur si data de nastere si luna ( s-a nascut la 25 de saptamani de sarcina).
    Acum, eu trebuie sa ma impac cu vina ca cel mare nu mai primeste atentie nelimitata, ca ii este stricat programul fiindca avem terapii la care trebuie sa mergem si nu am cu cine sa-l las, ca este privat de mersul in colectivitate( fiindca nu putem risca sa ne aduca acasa cine stie ce), ca eu sunt una si stresata, nervoasa uneori, obosita alteori etc etc
    Si vina ca nu am dus sarcina pana la capat 🙁

    • Te aud si imi imaginez ca te simti obosita si coplesita, fiindca ai nevoie de liniste si sanatate si sa fii o mama egala pentru amandoi. Ai vrea sa nu i se fi schimbat viata celui mare, inteleg perfect asta, doar ca nu se poate.

      Iar eu sper la o compensatie tarzie pentru tot efortul acesta. Precis exista,’precis urmeaza. Multa sanatate!

      • Laura

        Buna Miruna,
        de curând am devenit și eu mama de 2. Băiețelul de 8 ani a fost acum 2 luni diagnosticat cu Diabet tip 1. Iar fetița are 4 luni.
        In inima mea se dau zi de zi adevărate războaie. Amândoi au nevoie maxima de mine.
        Citind rândurile tale, am prins curaj sa sper că și ai mei ,,vor sta împreună pe bancheta din spate și se vor juca “. Însă până atunci mai e cale lungă, foarte lungă. Îmi doresc doar să am puterea și răbdarea atât de necesare acum!

        • Laura, felicitări pentru copiii tăi! Îmi pare rău de acest diagnostic, îmi imaginez că te-a cutremurat căci sănătatea e pe primul loc între nevoile oricărei mame.

          Fetița ta e încă foarte mică, nici nu stă în fund probabil. O să călătorească amândoi pe bancheta din spate și să vezi câte alte trăznăi vor face. Ce vis frumos să ai așa un frate mai mare 🙂

          Multă sănătate, o să vină și puterea și răbdarea de care îmi dau seama câtă nevoie ai acum.

    • Gianina

      ❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️
      Multa sănătate si multa iubire!

    • Denisa

      Mesaj pentru Cristina M

      Iti scriu nu ca sa-ti dau ceritudini, ca nimeni nu le are, dar sa-ti spun ca am fost martora la dezvoltarea a trei copii nascuti la 25, 26 si 27 de saptamani.
      Pentru unu dintre ei sunt educatoare de cand avea 18 luni, acum are 5 ani.
      Pentru ceilalti doi am fost doar vecina si prietena.
      Toti au avut terapii cand au fost bebelusi.Nu vreau sa descriu spaimele, ingrijorarile sau vina pe care au resimtit-o parintii, dar vreau sa -ti spun ca s-au dezvoltat, au depasit obstacole si sunt la scoala acum.
      Fiecare copil e diferit si fiecare situatie e diferita,deci si cei trei au avut parcurs diferit in primii doi ani din viata.Un baietel a primit oxigen pana la 18 luni, altul a fost monitorizat constant pentru evolutia unui rinichi, iar fetita a avut fizioterapie.
      Imi imaginez cata oboseala, organizare si nelinisti se aduna in situatia asta, dar pot confirma ca terapiile lor au dat roade si ca au scazut ca numar si frecventa in timp, pentru cei 3 au incetat in jurul varstei de 18 luni-2 ani.
      Daca ii vezi acum in parc, nimic nu tradeaza debutul deosebit pe care l-au avut: povestesc si comunica cu ceilalti, rad, fac curse cu bicicleta si escaladeaza in viteza toate modulele din parc.
      Predictiile medicilor erau de multe ori mai sumbre decat realitatea, dar erau obligati sa-i informeze pe parintii de limitari sau intarzieri de dezvoltare.
      Au existat aceste intarzieri, dar s-au redus treptat si au intrat la scoala cu aceleasi capacitati ca si copiii nascuti la termen.
      Multa sanatate, putere si zambete!

  2. Raluca

    Miruna,
    Înainte sa naști îți scrisesem câteva rânduri despre cum e viața cu doi copii, cum parca nu mai timp de nimic și faptul ca mereu trebuie sa te împarți intre ei.. cum indiferent de ce decizie iei, mereu parca nu e suficient..cum am petrecut f mult timp cu cea mare pregătind-o pt venirea surioarei și zero timp alocat mie in a ma pregăti emoțional ca voi fi mama de doi. Ca nu e vb de cum schimbi un scutec sau cum tre sa îl ții la spălat sau câte ore trebuie sa doarmă..
    Pana nu treci prin experiența asta, nu vei putea sti 100% cât tumult e in sufletul unei mame de 2 pana intra cumva toate intr-un normal.
    Nu as schimba nimic din ce am și as lua-o mereu de la capăt…însă ce nu pot nega e ca e greu câteodată..
    Veronica a făcut 5 ani in Feb iar Ema face 2 in Mai.
    Caracterul Emei e puternic iar ce urmează îmi crează senzația ca vom duce multe batalii emoționale pana sa fim pe aceeași “linie de cooperare”.
    Răbdare și liniște le doresc la toate mămicile.

  3. Alessia

    Am doi copii la distanță de un an și 5 luni, am revenit la servici după aproximativ 6 luni de la naștere in ambele cazuri, am avut “avantajul” de a lucra de acasă, mai cu bona mai cu bunic, mai cu Gradi, horror a fost cam 3 ani, abia apoi am început și eu sa respir, acum pot spune ca reușesc sa ma și bucur de viața in 4.
    Multă răbdare și sănătate!

  4. Pupaza Cristina

    Am un băiețel de 5 ani și gemeni de 7 luni, primele 3 luni au fost foarte grele, cel mare fiind foarte apropiat de mine,dormea cu mine înainte de nașterea gemenilor, a fost alăptat 2 ani și jumătate, am stat acasă cu el, ma simțeam permanent vinovata fata de el, nu mi-a spus nimeni ca doare așa de tare sa te împarți și acum seara când ma joc cu el și se trezește unul din copii plângând și eu alerg repede vine după mine și ma întreabă dacă mai pot sa ma joc cu el, atunci simt ca mi se rupe sufletul, am noroc ca soțul este super implicat in măsura in care poate și la fel și bunicile ii dau multă atenție, dar tot este greu, sper ca in timp sa fie mai bine.

Leave a Reply

© 2007-2021 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 165 queries in 0.530 s