Am o prietenă care a chemat salvarea în creierii nopții. Diagnosticul? Extenuare. Alta n-a scăpat de o răceală vreo 3 luni de zile. De ce? Fiindcă nu te poți vindeca fără să te odihnești o noapte. Alta mi-a scris că abia așteaptă balamucul; măcar acolo mâncarea e gata făcută.
În weekend-ul cu rochia verde, am simțit.
(Dacă nu știți de weekend-ul cu rochia verde, înseamnă că nu mă urmăriți pe Instagram. Ar trebui.)
Și, cum e viața cu doi copii, mă întrebați. Păi, să vedeți. Minunată. Doar că mai apar uneori alei în calea ta. Ca asta din poză. Care e o alee ca oricare alta. Și care ar fi putut să fie un trotuar, o stradă, o baie, un încălțat, o șosetă, un dumicat. Practic ar fi putut să fie orice, m-ați înțeles.
Un baietel cret si zambaret, care uneori iti prinde obrajii intre mainile lui mici si te pupa fara sa-i ceri.
Eram la o nuntă. Cu niște prieteni. Veniseră cu un copil mic, dar suficient de mare încât să meargă pe picioare și să se bucure de loc. Nunta era ceva lejereanu, într-o grădină. Am văzut domni chiar în pantaloni scurți, iar multă lume era de la primele ore în tălpile goale.
Cinste taților de fete, care le cumpără rochii de prințesă. Și cinste taților de fete, care le cumpără bocanci de armată. Fiindcă e minunat să-i dai voie fiicei tale să fie cine îi place.
