Viața cu doi copii e ca aleea asta: faci 3 metri în 15 minute

Și, cum e viața cu doi copii, mă întrebați. Păi, să vedeți. Minunată. Doar că mai apar uneori alei în calea ta. Ca asta din poză. Care e o alee ca oricare alta. Și care ar fi putut să fie un trotuar, o stradă, o baie, un încălțat, o șosetă, un dumicat. Practic ar fi putut să fie orice, m-ați înțeles.

Întâmplarea face că e o alee care n-are nicio vină ca multe alei pe care ați trecut.

E aleea de la fotbal. Are vreo 2 metri lățime și vreo 5 lungime. Poate 7. Nu sunt expertă în lungimi, dar orișicât. Merită să rămâneți pe recepție.

Și venim noi trei, eu cu cei doi copii născuți din carnea și sufletul meu, iubirile vieții mele. Pe această alee spre fotbal.

Cam niciodată nu ne- a luat mai puțin de 10 minute să o parcurgem, cel mult vreo 30. Nu mă pricep nici la aproximări temporale. Dar orișicât. Merită să urmăriți în continuare.

Acțiunea se desfășoară cam așa:

Începe aleea. În primii 3 pași, pe copilul mare îl scapă pipi. Te întorci cu el la toaleta publică alți 5 m mai în spate sau scoți pișoarul din cărucior. Când îl vede pe frate-său că merge pe picioare, cel mic își amintește că are și el două și că ar vrea să le folosească chiar ACUM. Când îl vede jos din cărucior pe bebe, vrea frate-său în locul lui, să fie și el bebe câteodată. Când își vede locul ocupat, cel mic ripostează.

Poftiți, primul circ. Și încă nici nu suntem, practic, pe alee. Te simți ca la NU te supăra, frate, când te trimite înapoi la start.

Circul durează câteva minute, ăfcors, și câțiva neuroni de mamă sacrificați pe altarul educației cu blândețe, pe care o practicăm. Nu vă certați, puișori de dragonei turbați, mânca-v-ar mama pe voi cu fulgi cu tot.

Ne liniștim ș ne împăcăm. Cu vezica golită, purcedem pe alee.

În primii centimetri care nu-s mai mult de încă doi pași, feciorul jucător de fotbal înaripat dorește să-și îmbrace echipamentul. Care echipament înseamnă niște șosete verzi de plastic până la genunchi, în care transpiră și dacă doarme, apăi dacă aleargă ca bezmeticul cu alți flăcăi după aceeași minge. Dar o fată ca mine nu va înțelege niciodată așa ceva.

Problema e că ia echipamentul de unde nu-i. Adică, eu l-am pus în cărucior acasă, jur pe inima mea, dar el acum nu-i, deci bun venit, circ numărul doi!

După o muncă de detectiv de vreo 2 secunde, trag concluzia că e uneltirea feciorului cel mic, care a scos din cărucior echipamentul fără ca doamna mama să observe. Pentru că doamna mama are vreo mie două sute cincizeci de alte chestii în câmpul ei vizual și mai ales rulând în minte.

Sigur că nimănui nu-i pasă de ce liste mă poluează pe mine, circul e în toi, lacrimi și palme, ședința de fotbal e distrusă, nu se mai duce nicăieri, e distrus tot fotbalul din lume.

Mă uit la ceas. Ar mai fi 15 minute. Spun ”ar mai fi”, pentru că minutele, când ai doi copii, sunt ceva foarte relativ, după cum vă puteți da seama.

Noi locuim efectiv peste drum de parc, și de alee, și de fotbal. Dar, când ai doi copii, și geografia e ceva relativ. Peste drum poate dura un ceas, am testat.

Propun. Să ne întoarcem acasă după șosetele cele verzi de plastic în care transpiri.

Nu, fiindcă oricum fotbalul e deja stricat și tot fotbalul din lume compromis. Ok, dar dacă nu plecăm ACUM, nu ne răzgândim peste 1 minut, fiindcă pur și simplu nu va mai fi timp. Și fiindcă viteza unei mame alergând cu doi copii nu e deloc ceva relativ. Chiar dacă-i peste drum.

Ok, șters mucii cu dosul palmei până pe antebraț. Pornim.

Alee înapoi, toaletă, trecere de pietoni, urcat pe scări, lift, chei, hol, șosete și circul numărul trei: ”Aaaaaaici eraaaaaaau, e numai vina ta, frate rău ce ești blablablabla”

Copilul avea dreptate, ce să mai zic? Că e vina mea! Nu m-a crezut, dar m-am uitat la ceas și am pornit cu încredere spre următorul circ.

Chei, lift, coborât pe scări, trecere de pietoni, toaletă din parc, alee, primii pași.

-Mami, vreau să mă schimb.
-Aici?
-Da. Mai am timp?
-Da. (Nu pot să mint)
-Dar fac pipi mai întâi.

Era să fac atac. De care? De oricare.

Face pipi, dar măcar e fără circ.

Pe la mijlocul aleii, își pune șosetele verzi. Se descalță și cel mic. Alerg după el cu papucii, crede că mă joc să-l prind. Râd și eu, dar nu e râsul meu. Chiar simt că nu mai pot. Pe pandemie, în șosetele goale prin parc e ca o invitație pentru toți microbii să facă petrecere acasă la noi.

Trag aer în piept, măcar e circ doar în capul meu.

Faceți copii. O să-i iubiți de-o să înnebuniți.