pregătită miruna ioani

În weekend-ul cu rochia verde, am simțit.

(Dacă nu știți de weekend-ul cu rochia verde, înseamnă că nu mă urmăriți pe Instagram. Ar trebui.)

Deci în weekend-ul cu rochia verde, ceva s-a schimbat. M-am reîndrăgostit de mine în asemenea hal, că am crezut că sunt pregătită cu adevărat. Să plec fără ei o noapte, doar cu el, să fug în lume ca o prințesă răpită, numai că, de data asta, cu consimțământ.

Știți că eu sunt nebuna care s-a externat în ziua în care a născut. Cu circul de rigoare, ăfcors, cu Protecția Copilului, dar s-a externat. Știți că eu sunt nebuna care alăptează continuu de azi-mâine 6 ani și care n-a petrecut nicio noapte departe de copiii ei. Peste tot, pe unde m-am dus, i-am luat. Unde nu e loc pentru copiii mei, nu e loc nici pentru mine, așa că zic pas.

Na, toată nebunia asta mi-a trecut în weekend-ul cu rochia verde, doar v-am spus. Sau așa credeam.

Pe 8 octombrie urma să avem întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultății. La Cluj, că Bucureștiul nu s-a organizat. Abia așteptam să mă duc. Să-mi revăd prietenele și prietenii. Unii veneau din Germania, Maria din Statele Unite, urma să fie o revedere hardcore.

Visam să luăm un prânz romantic la hotelul în care ne-am cunoscut (la o nuntă, bre, nu vă gândiți la prostii! Am dormit în cameră cu bunica, da???), să ne plimbăm de mână pe unde ne-am plimbat atunci, la prima plimbare dintre toate câte au fost. Să dăm o tură prin căminele care acum sunt ale altor copii și să ne amintim. Na, poftim, ce frumos.

Deja simțeam cum o să intru în camera de hotel, ce miros mă va întâmpina. Mirosul libertății de după 35. Mirosul eliberării femeii din propriile ei limitări. Deja mă vedeam în oglinda camerei de lux, cum îmi privesc curajul în ochi și rămân în ceva mai sexy decât am văzut și-n filme în ultimii ani.

Chiar credeam că sunt pregătită de așa ceva.

Întâlnirea nu s-a mai ținut, că na. Bine, adevărul e că s-au văzut câțiva colegi, puțini, dar noi nu ne-am mai dus că nu ni s-a părut o idee grozavă chiar acum.

Aproape m-am supărat puțin. Eram și eu pregătită o dată-n șase ani!

În noaptea din 8 spre 9 octombrie, când ar fi trebuit să joc la hora amintirilor sau să mă uit la danteluri în oglinzi, ce credeți că visez?

Că am plecat la Cluj.

Fără copii.

Că Victor plânge de sare cămeșa de pe el și simt cum mor de ciudă și de dor.

Păi, dragii babei.

N-ați văzut voi fericire mai mare pe capul meu decât aia să mă trezesc și să-mi văd puii cum dorm lângă mine în pat.

Eram pregătită, dar next time.