Asta este o poveste clasică despre cum e atunci când o a treia îşi bagă coada. (Atenţie, post lung şi foarte colorat)

Am primit de la Citroen pentru câteva zile un DS3 în teste. Ştiţi maşinuţa? O s-o vedeţi acum. Sau poate ne vedeţi împreună prin oraş, că mă afişez cu ea cu neruşinare. Atâta neruşinare am, că am dus-o până şi la ai mei acasă, s-o prezint frumos, aşa cum se cuvine. Ştiam că nu mă face de ruşine, fiindcă varianta asta e “cea mai” full-options, dacă pot să zic aşa. Şi unde bombăneam eu până acum că interiorul de piele e o fiţă de snobi în maşină, să zicem că m-am răzgândit. Pe principiul: detaliile contează!

Continuare

Pe asta am aşteptat să se mai aşeze apele până să v-o trimit. Tare mi-era să nu ajungă tunetele şi fulgerele mele până la dv. Sau flăcările de pe nări.
Pasiunea mea pentru şoferi de rable e demult. Îi urăsc cu acte-n regulă şi declaraţii publice, pe blog. Discut şi cu alte cunoştinţe despre ura noastră comună pentru şoferii nesimţiţi, de Dacii şi aproape ne facem un club. N-am nimic cu maşinile propriu-zise, dar am cu nesimţirea, dom’le.
Şi aşa ca un ecou al gândurilor negre trimise de mine în Univers, luni dimineaţa, mă împiedic de o nesimţire din asta, pe care nu o mai pot trece cu vederea. Ceea ce vă rog şi pe dv.

A intrat unul în mine cu maşina!!! Cea mai frumoasă maşină din lume a păţit o bubă mică, s-a luat puţin vopseaua de pe ea, nici o îndoitură nimic, doar foarte multă nesimţire. Fiindcă boul de la volan a plecat. A fugit, imaginaţi-vă. Să vedeţi cum s-a întâmplat, să vă minunaţi şi dv. Stăteam la semafor. Repet: eu stăteam.  Boul venea din sens invers, voia să facă stânga şi aştepta să treacă toată coloana în care eram şi eu ca să înainteze. Amândoi stăteam, deci. Până când cretinului i-a scăpat IQul pe pedala de acceleraţie şi s-a oprit în mine. Ce şi-o fi imaginat habar nu am. Eventual o fi crezut că e pedala de sărit peste, fiindcă pe direcţie rectilinie, tot înainte nu ar fi avut şanse. Ori o fi crezut că e pedala de scoatere a pelerinei magice, care te face invizibil şi te trece prin zid. Sau alte maşini, după caz. Fiindcă şi în spatele meu era altă maşină.

M-am enervat puternic, am tras pe dreapta, dar pe dobitoc ..ia-l de unde nu-i! Şi ca să vi-l imaginaţi mai bine: era un ţăran nebărbierit, la bustul gol, defilând pe Iuliu Maniu luni dimineaţa la 9! Într-o Dacie papuc gri scorojit. Bravo măi. Şi vă spun asta, fiindcă îl văzusem pe idiot. Şi m-am mirat de el, înainte să mi se confirme idioţenia. Să fi fost beat? Tot ce se poate.
Şi ca să nu-l confundaţi dacă-l vedeţi pe undeva, aflaţi numărul de la maşină: – B 82 PNA. Am un mesaj pentru el, fiţi aşa drăuţi să i-l transmiteţi. E scurt de tot, se-ntinde doar de la o uşă la cealaltă, cu trecere peste capotă. O trecere profundă! Puteţi folosi orice fel de cheie. Ca să-şi amintească de mine de fiecare dată când se urcă la volan.

Repet: – B 82 PNA –

p.s. După incident, am vorbit cu un poliţist tânăr şi amabil, care mi-a explicat că e dreptul meu să-l pârăsc la poliţie. Fiindcă voiam musai treaba asta. Nu atât de maşină, cât de atitudine. De nesimţire. Cică faci o declaraţie, cretinul e dat în urmărie şi dacă-l găseşte, citez: “e infracţiune”. Să fugi de la locul accidentului. Şi dacă e infracţiune, ce? Plus, cretini sunt atât de mulţi pe lumea asta, că n-am vrut să mai încarc poliţia română. Plus, pentru mine era complicat să mă întorc la secţie, să mă semnez pe-acolo, să întârzii la birou. Dar vă rog pe dvs: dacă-l vedeţi, transmiteţi-i ceva de sănătate.

– B 82 PNA –

p.s. vorbesc serios.

Astăzi e zi de pus în calendar. Nu am marcat ziua în care am început să merg cu maşina la birou, însă ştiu precis că de fiecare dată îmi place la fel de mult. Muzica de pe drum, volumul la maxim, AERUL CONDIŢIONAT!!! Şi, nu în ultimul rând, cea mai frumoasă maşină din lume…
Ba în ultima vreme, de când Bucureştiul s-a mutat în concediu, am început să ajung dimineaţa chiar mai repede, fiindcă şi traficul e în concediu, se pare. Sau pe litoral, după caz. În fine, ideea: e o perioadă în care iubesc Bucureştiul, în care nici nu mai ştiu cum arată metroul, cum miroase acolo şi cum se transpiră înăuntru.
Dar marchez ziua de astăzi. Fiindcă am scăpat de ridicat maşina, recuperat maşina, enervat, mers până la mama naibii (ştiu drumul, că l-am mai făcut cu o colegă), enervat şi acolo, pierdut toată averea, enervat, enervat, enervat. Ucis? Măcar o muscă!

Auziţi o şmecherie anti-ridicat maşina: Lăsaţi numărul de telefon în geam! În felul acesta, prea-bine-intenţionaţii şi total-nevinovaţii ridicători de autoturisme păcătos parcate vă pot contacta foarte profesionist şi cu un scop exact: să le daţi şpagă! 100 ron. Atâta costă să-ţi cumperi timpul pe care îl freci până acolo şi înapoi, până la plătit amenzi şi stat la cozi. Cu 100 ron îţi cumperi 1200! Fiindcă aproximativ cu atâta rămâi, plus cu o grămadă de energie negativă negenerată în oasele tale personale.

Deci, ţineţi minte: bilet în geam şi telefonul aproape! (Eu rar răspund dacă nu cunosc numărul, dar de data asta…)

După ce-au plecat prietenii de la p 0liţia c0munitară mi-a dat prin cap că m-ar fi putut fenta. Şi am întrebat pe twitter. Oricum, omul a anulat în faţa mea platforma. Dar mi-a dat prin cap că a fost ţeapă. Dar eu m-am bucurat sincer. Doar am câştigat 12 milioane, sau?! Dar nici 12 milioane nu cumpără domnia. De luni, mă întorc la metrou.

De câteva zile încoace, m-am făcut o doamnă şi am circulat cu maşina. Vreau să vă zic că de când sunt puştii în vacanţă şi studenţii în sesiune, metroul chiar nu mai este o afacere. Decât pentru cei care vor şi sauna inclusă în preţul unei călătorii! Eu mă lipsesc, mulţumesc frumos.

Şi cum m-am tot învârtit  motorizată, am căpătat aşa o senzaţie ciudată în ceea ce priveşte parcările (v-am zis că eu am aşa un fel de noroc, încât întotdeauna găsesc loc de parcare?!): dom’le, e parcă o  forţă malefică ce îi uneşte pe toţi cortorarii nimeriţi prin vecinătate sau puşi la pândă prin parcări! Nu mai pot vedea lăzi de plastic puse în mijlocul trotuarului şi nici coloraţi răpciugoşi pretinzând bani, de parcă ce mare favoare ţi-ar face că îi vezi gesticulând bezmetic în faţa ta, când vrei să parchezi. Mă enervează îngrozitor!!! Ce naiba, şi-a cumpărat careva stradă? S-a inventat o nouă meserie pe faţa pământului? Frecător de mentă şi asistent de parcare. Se lucrează pe încredere, doar la orele de vârf. În rest, nu merită să stai în soare şi să ieşi în pierdere. Nu e ca şi cum te-ai mulţumi chiar şi cu un bronz, că ăla vine din oficiu.

Pe strada noastră de la serviciu, după ora doişpe – nici ţipenie de puradel agitător din mâini. Că până-n prânz ajung şi cei mai întârziaţi la birou, după care mai bine dormi decât să stai să vezi ce pică.

Iar acum ca să nu fiu rea şi rasistă în acelaşi post, aleg să fiu doar rea. Aşa că hai mai bine să vorbim şi de PreaPortarii instituţiilor noastre, care şi-au confecţionat diverse cadre de metal (asta e dominaţia la un alt nivel; o fi metalul nobil? neah, doar alcoolul, rafinat), pe care le târăsc agale după fiecare maşină care părăseşte parcarea, cu privirea aţintită mereu drept înainte, într-un gest pe cât de calculat, pe atât de indiferent. Aşa fac PreaPortarii pe inaccesibilii. Pe interesanţii. Ca să faci tu primul pas în relaţie. Am dat eu de un libidinos, care mi-a cerut 10 lei pentru juma’ de oră de stat pe proprietatea patronului lui, de altfel. Patronului i-aş fi dat, dar libidinosului nici măcar un zâmbet n-am putut să chinui. 10 lei??? da’ uşor mai câştigaţi banii! Nu de la mine, în nici un caz.

Am întors maşina şi, câţiva metri mai încolo, un loc liber mă aştepta la fix. Plus, era şi mai aproape de unde voiam eu să ajung. Ţeaaaaaapăăă!!!

p.s. Să-i împrăştie cineva pe ăştia! Sau să le dea un chitanţier. Gata, m-am mai răcorit.

Până mâine dimineaţă.