-Mami, tu o să ai grijă de mine întotdeauna? mă întreabă flăcăul de 3 ani și jumătate în timp ce puneam niște farfurii la spălat.
-Normal, iubitule. Dar de ce m-ai întrebat? (în perioada asta, în care avem un frate mai mic, temerile tuturor sunt puse pe moațe)
Nu știu ce titlu ar fi mai potrivit pentru acest articol:
Cum dr. Mirela Radu îți violează copilul în primele 10 minute de viață
sau
Ce ar trebui să știe toate mamele care cred că ora magică la Medicover face toți banii
sau
Cum mi-am cerut drepturile și dr. Mirela Radu mi-a trimis Protecția Copilului acasă
sau
Medicover ar fi maternitatea perfectă, dacă ar dispărea dr. Mirela Radu din peisaj
Și, cum am scris destul ”dr. Mirela Radu” (șefa secției de neonatologie din Medicover), cred că e momentul să vă spun ce s-a întâmplat, de la cap, la coadă. Acesta nu este un articol despre cum nu mi-a plăcut ciorba din maternitate (care, apropo, era delicioasă!), e un articol despre protocoale învechite și medici care nu respectă alegerile pacienților lor.
Înainte de a începe, aș vrea să știți că sunt superîncântată de nașterea pe care am avut-o la Medicover, că în continuare cred că a meritat fiecare bănuț, că tot acolo aș naște dacă ar fi încă o dată, doar că mă felicit pentru felul în care m-am documentat în prealalbil, tocmai ca să se întâmple lucrurile după dorința noastră și după standarde occidentale, nu după protocoale arhaice. Și, dacă luați în considerare o naștere la Medicover, dacă ora magică e importantă și pentru voi, vă rog să citiți ce urmează.
Ar fi bine să știți despre mine că sunt medic, soțul meu e medic, am locuit și lucrat în Anglia 5 ani eu, 8 ani el. Băiatul nostru cel mare este născut acolo, prin cezariană de urgență, cu tatăl ținându-mă de mână. Ne plătim amenzile de parcare la timp și nu depășim pe linie continuă. Suntem oameni cinstiți și rezonabili, nu ca instalatorul ăla care vine și în primele 5 minute îl desființează pe instalatorul de dinaintea lui. Cred că breasla medicală e suficient de aspru criticată în țara asta, așa că am luat apărarea colegilor de câte ori am avut ocazia. Cine nu e prima oară pe blogul meu știe cât am scris despre asta. Dar și despre respectarea drepturilor pacientului, despre consimțământ informat și opțiuni discutate.
Ghiciți cine tocmai a plecat de la mine din casă? Două doamne de la Protecția Copilului: ”Să scrieți despre asta, dacă puteți. Toate mamele merită să știe.”
Pe vremea când căutam bonă, am vorbit la telefon cu o doamnă tânără, treizeci și ceva de ani, mama unui băiețel de 6 luni. Mi-a zis așa: că îi plac foarte mult copiii, că îi place și de-al ei, dar ”asta-i viața, doamnă. Trebuie să și mâncăm.” Am oftat îndelung, dar i-am dat dreptate. Mi s-a părut ironia sorții: să îți lași bebelușul tău acasă, pentru a avea grijă de al alteia. Îi convenea că locuiam relativ aproape, ea venind dintr-o comună din sud de București.
Mi-am propus asta când Tudor era mult mai mic, am abandonat planul într-o vreme, l-am reluat și tot așa. Acum, de când are un frate mai mic, am zis să devină literă de lege: fă-l să râdă cel puțin o dată pe zi.
Când eram eu mică, bunica avea acest obicei de a-mi cumpăra mereu sandalele care-i plăceau ei. Asta a mers o vreme, până când n-a mai mers, că nu le purtam. Nu-mi plăceau, ea nu înțelegea și asta era. Țin minte și acum prima pereche de sandale pe care mi le-a cumpărat și îmi plăceau, erau unele cu niște platforme mici, eu aveam vreo 14 ani și le-am purtat până le-am rupt. Zicea bunică-mea că au făcut sandalele alea toți banii irosiți anterior. ”Păi nu ți-am zis eu?!”
Când ne-am întors din Anglia, toată lumea se minuna de Tudor. Că era mic și bucălat, cu ochi mari și gene-ntoarse, miroasea a lapte dulce și era tot ce poate fi mai nevinovat. Imediat de la aeroport, ne-am dus acasă, cu toți bunicii lui și-o străbunică, a fost cu șampanie și lacrimi și multă bucurie. La un moment dat, bunica mea cea făcătoare de prăjituri mă trage la o parte și-mi șoptește:
”să știi că mie mi-a fost tare dor de tine”.
