Luați-i copilului ce jucărie își dorește el, nu ce jucărie vreți voi

luați copilului jucării vrea el miruna ioani

Când eram eu mică, bunica avea acest obicei de a-mi cumpăra mereu sandalele care-i plăceau ei. Asta a mers o vreme, până când n-a mai mers, că nu le purtam. Nu-mi plăceau, ea nu înțelegea și asta era. Țin minte și acum prima pereche de sandale pe care mi le-a cumpărat și îmi plăceau, erau unele cu niște platforme mici, eu aveam vreo 14 ani și le-am purtat până le-am rupt. Zicea bunică-mea că au făcut sandalele alea toți banii irosiți anterior. ”Păi nu ți-am zis eu?!”

Într-un weekend înainte să nasc, am ieșit romantic cu soțul meu, cum făceam pe vremurile când eram tineri și doi. În librărie. La un moment dat, aud o mamă către un băiat de vreo 6 ani:
-Îți iau ce jucărie vrei tu.
(Aaa, ce frumos, mă gândeam. Vreau scene din astea pline de iubire, am nevoie mare de ele în viața mea, știți că lucrez să-mi dezvolt un senzor pentru depistarea lucrurilor bune, că pentru critică am o genă care se manifestă prea des.)
Înainte să mă bucur prea mult, continuă:
-Doar că nu sunt dispusă să ți-o cumpăr PE ASTA.
-Ai zis că ce vreau eu. (puștiul bulversat, nu obraznic, doar mirat spre dezamăgit)
-Și nici pe asta nu știu dacă sunt dispusă (și arată spre o cutie pe care o avea deja în mână.)
Copilul, nu mai înțelegea nimic. Eu, nici atât.
-Pentru că nu vă jucați cu ele decât două zile și apoi zac prin casă, zaaaaac. Doar dacă promiteți că vă jucați cu ele.

Copilul n-a mai zis nimic, eu am plecat.

Când s-a născut copilul meu, am avut acest fix: fără jucării. Cred că prima jucărie pe care i-am cumpărat-o noi a fost de Moș Crăciun, când avea vreo 11 luni. Și mai aveam un fix: fără baterii. Ce s-a ales din aceste fixuri? Praful, bineînțeles. Pentru că, în scurt timp, am înțeles că jucăriile nu sunt despre jucării, ci despre bucurii. Exact așa cum femeile n-au niciodată destule pereche de pantofi, nici băieții n-au destule mașinuțe pe covor. Exact așa cum nouă ni se scurg ochii după genți, fetițele își doresc încă o păpușă-bebeluș.

Știți, asta am observat și pe vremea când locuiam în UK. Cât sunt pruncii mici-mici, părinții sunt dispuși să investească fără probleme în diverse chestii de care copiii nu au nevoie deloc. Când sunt mici-mici, copiii au nevoie de părinți. De jucat, se pot juca și cu o oală, cu o pungă goală sau cu o sticlă plină. Până pe la 2 ani, chiar nu au nevoie de jucării. Dar au nevoie părinții lor să-și arate dragostea făcând cumpărături. Mai ales că există avantajul lipsei de feedback, pentru că, după cum ziceam, copiii nu sunt prea interesați. Al meu, cel puțin, era mai fascinat de ce are bunică-sa prin sertar, cum sună capacele când le apuci și ce formă au paharele din dulap. Când mai cresc și încep să aibă dorințe proprii, să vrea dreptul la autonomie și să strâmbe din nas, hopaaaa, mama și tata de la 1-2 ani parcă s-au evaporat. Jucăriile încep să vină cu condiții și promisiuni: ”Sunt dispusă dacă promiteți că vă jucați.” Ete, scârț. De parcă nu știm cu toții că promisiunea asta e doar așa, să liniștească o conștiință de mamă, să-i furnizeze ei un motiv să cheltuie acei bani, eventual să scape din magazin și să meargă la celelalte o mie de treburi care o așteaptă undeva. Copiii se joacă cu ceva cât le vine lor, nu cât ți-au promis ție. Copiii au oricum o sumedenie de obligații după 15 septembrie, încât să-i obligăm și să se joace într-un fel mi se pare destul de crud.

La Crăciunul trecut, Tudor a primit multe cadouri, ca orice copil de vârsta lui. I-am luat tot felul de giumbușlucuri, inclusiv o oliță sub formă de wc mic, să ajungă el, a făcut senzație în toată familia. Doar că el își dorise o mașinuță albă de la moș. Serios?! Mai avea trei.
A primit-o.
Azi-dimineață, mă întreabă fără nicio legătură cu altceva:
-Mami, mai ții minte că am primit o mașinuță albă de la Moș Crăciun?
-Da, puiule. Cred că a rămas la Sibiu.
-Nu, că nu mai știu unde este. Geli zice că-i la București, tu zici că-i la Sibiu. Eu unde să o găsesc?

Cred că are o tonă de mașinuțe. Atât de multe, încât le-am pierdut șirul de mult. Taică-său e singurul capabil să le recunoască. Probabil că eu m-aș descurca dacă ar fi genți.

M-a impresionat că puștiul meu, dintre toate cadourile de Crăciun, ține minte o mașinuță albă. Pentru că și-a dorit-o el.

Știți, eu aș vrea ca ai noștri copii să știe că dorințele pe care noi le putem îndeplini, suntem dispuși să le îndeplinim. Vorbesc strict de familia mea, dv faceți cum vreți. Și Tudor și-a dorit niște chestii cu care apoi s-a jucat 2 minute și-atât. Dar, dincolo de cele 2 minute, copilul a înțeles un mesaj mult mai grozav: că dorințele lui sunt importante pentru mine. Evident, nu toate dorințele lui se pot îndeplini, iar asta e ceva perfect normal. Dar pentru ca el să înțeleagă momentele când ceva nu se poate,  mi se pare de mare ajutor să aibă convingerea că eu aș vrea. Că îl înțeleg că își dorește. Iar asta îi arăt cu fapte, că vorbele, mna…
Avem o listă pe frigider cu lucruri mai scumpe, pe care și le dorește de la Moș Crăciun și altele, de ziua lui. E de mare ajutor, pentru că uneori se mai răzgândește, plus că mi se pare eficient să își exerseze mușchiul de a alege ceva. Combinația asta de a-i îndeplini dorințele lui ”îți iau ce jucărie vrei tu, chiar dacă nu îți iau toate jucăriile de pe pământ” și respectul pentru alegerile pe care le face, chiar dacă e mic și banii sunt ai mei, face parte din exercițiul autonomiei lui.

Și mai e ceva important: cuvântul dat. Dacă am zis că-i iau ce vrea el, nu îi iau ce vreau eu. Dacă am zis că poate mânca atâta înghețată câtă vrea, nu l-am limitat când eu m-am săturat.

S-a întâmplat și să nu avem bani. I-am explicat. S-a întâmplat să nu avem loc în casă. Realmente, unele seturi de Lego presupun să fii bogat, nu ca să ți le permiți pe ele, ci ca să-ți permiți o sufragerie unde să ”le încapi”.

Acum, la 3 ani și jumătate, știți care este efectul acestei strategii? Săptămâna trecută, am mers într-un magazin cu mătușa mea, care i-a zis lui Tudor: alege ce jucărie vrei, ți-o fac cadou. Am avut emoții, pentru că nu aș fi vrut să cheltuie foarte mult. Dar nu. Dintre toate, băiatul meu și-a ales o Dacia Duster de 19 lei.

Nu mi-e teamă să intru cu el în niciun magazin, nu evit să fac asta. Nu trage de pe rafturi, nu urlă, nu țipă că vrea ceva. Stabilim înainte ce cumpărăm și ne ținem de plan. Dacă luăm doar mâncare, doar mâncare luăm. Dacă cere de dinainte și o jucărie, eventual îi dau un buget sau îi spun că poate lua din portofelul lui.

Bineînțeles că le putem prezenta și jucării noi, educative, care credem că le-ar plăcea. De exemplu, eu aleg cărțile de obicei. Sau jucăriile care îi dezvoltă câte ceva. Cred că e perfect normal, atâta vreme cât nu ne limităm la fixurile astea, înțelegeți, cum ar fi putut avea unii mai demult, gen ”fără baterii” sau ”c-așa zic eu”. Luați-le ce jucărie vor ei, pentru că nu e despre jucărie, ci despre bucurie. Și despre cuvântul dat. Ce credeți că vor ține minte peste ani? Ca mine, prima pereche de sandale care mi-au plăcut. Sau ca Tudor, mașinuța albă de la Moș Crăciun.

Articolul anterior

Admiră nou-născutul, dar nu uita să o VEZI și pe mama lui

Articolul următor

Fă-l să râdă cel puțin o dată pe zi

  1. Violeta

    Mare dreptate ai…. 👍Ar fi fain ca toti parintii sa bage la cap.

    0
  2. Evelina G.

    Așa este. Articolul ăsta m-a dus cu gândul înapoi in copilărie. Aveam o păpușa pe care o maltratasem: ii mâzgălisem fața cu pixul si parca ii rupsesem si capul, nu mai știu. Si maică-mea ca sa îmi dea o lecție a inventat o scrisoare vezi Doamne de la Moș Crăciun in care scria: “ Nu ti-am adus păpușă anul ăsta fiindcă ai stricat-o pe cealaltă. Ti-am adus doar o trusa medicală”. Si intr-adevăr sub brad era o trusa medicală de jucărie la moda pe vremea aia. Ce nu știa maică-mea e ca fix trusa aia mi-o doream din tot sufletul:))) Si uite așa am început sa țopăi fericita prin casa in timp ce “lecția” plănuită a dat greș:)

    2+
  3. Nicole

    Ca bine zici, sper sa reusesc sa raman pe aceasi linie si sa ii ofer ce isi doreste. Dar am 2 intrebari:
    1. Cand ai timp sa scrii? Ca tare fain o faci, dar cred ca e destul de greu cu bebe mic si Tudor delicios de scump.
    2. De la ce vine Geli? Ca a mea mama e Gelica si sincer nu am mai auzit pe nimeni cu numele asta.

    Seara buna! Eu te citesc dupa ce adoarme gaza mea!

    1+
  4. Roxana

    Stii cat e de adevarat!!! Apropo de asta stateam in weekend si admiram toata colectia de catei de plus ai fetei mei.. unii cu baterii,altii fara. De fiecare isi aminteste cand si l-a dorit si cat de fericita a a fost cand l-a primit. Si la noi cuvantul e cuvant. Ca si la voi, am putut si pot intra cu ea in orice magazin. Nu a facut niciodata crize. Mergeam la magazine si testam fara sa cumparam… ca mai apoi sa se gandeasca daca isi doreste sau nu.
    Acum e mare si sunt alte chestii,dar la fel de costisitoare. Si se gandeste destul de mult daca vrea sau nu vrea ceva. A inceput de ceva timp sa faca diferenta intre lucruri pe care chiar le vrea si altele care sunt asa doar mofturi. Si imi spune: decat sa imi iau 3 chestii inutile mai bine luam ghiozdan cu Harry Potter.

    1+
  5. David, un an si 11 luni. Pana de curand eu si sotul ne “plangeam” ca David nu e interesat de rafturile cu jucarii. :))))

    Acum vreo doua saptamani am fost intr-un magazin si s-a jucat cu jumatate de raft de jucarii, le-a testat in felul lui si apoi a ales o masinuta si o minge pe care le-am si cumparat. De atunci se joaca foarte mult cu ele. E el micut, dar stie ce vrea :))) iar noi ne bucuram si respectam asta.

    Cred ca e cel mai bine asa, sa le respectam dorintele si gusturile.

    O zi minunata iti doresc!
    Izabela

    1+
  6. Alina_A

    Este foarte frumos articolul tau si am inteles perfect ce ai dorit sa transmiti. Sunt mama de copii de varsta scolara. Din experienta cu ai mei mai mari deja decat Tudor ce pot spune este ca o data cu cresterea in varsta si mersul la gradinita sau la scoala unde au socializat cu multi copii…apar dorinte foarte…costisitoare.

    Din pacate, desi in general sunt intelegatori, pot amana o achizitie sau o pot refuza explicandu-le ca nu este adecvata varstei, nu reusesc mereu sa ii fac sa inteleaga ca pot alege o varianta mai ieftina (gen…ok, vrei fix acest set lego de 700 lei dar pe internet second hand il pot gasi la 250, suma pe care sunt dispusa sa o dau peste fix X zile cand este ziua ta de nastere) daca au putina rabdare.

    Adica refuzandu-i si amanandu-i mereu desi inteleg conceptual ca nu putem da mai mult de XXX lei pe jucarii pentru ca avem obligatii fara de care nu putem trai (mancare, rate la casa, bani de benzina, haine) …le cream frustrari doar pentru ca cei din jur au.

    Iar cei care au …nu au pentru ca sunt rasfatati ci pur si simplu acei parinti isi permit mai multe (si noi ne permitem dar nu dorim sa le aratam ca putem achizitiona orice, oricat de des).

    Vei vedea…nu acum, nu in urmatorii cativa ani dar la un moment dat vei intelege ce incerc eu sa descriu intr-un mod nu foarte priceput.

    2+

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 158 queries in 0.362 s