Eram pe punctul de a-mi comanda o rochie superbă de la unul dintre acele magazine online care își fac reclamă pe Instagram. Avea croiala perfectă pentru silueta mea: decolteu bărcuță, talie marcată și colțuri evazate, după care se termina în formă de creion sub genunchi. Neagră, merge perfect la blonde! Plus că văzusem pe același site și o bluză sau ceva, tot de vis, normal. Eram pregătită să-mi bag datele cardului, noroc că eram într-un loc fără acces la portofel, nu vă zic unde.
Citesc despre diverse frici pe care mămicile le au la început de grădiniță. Ascult prietene de-ale mele care și-au dat copilul în acest loc minunat, după ce au fost fermecate de o directoare pe care copilul o vede numai la serbări și sunt șocate că în prima zi s-a dat tort de ciocolată la desert și steluțe pentru cei care au pus jucăriile la loc. Că grădinițele au televizor și copiii acces la internet.
Nici nu știam că așa ceva, la doi ani, se poate! – Da, nici eu.
Copilul e ca un aluat în mâinile tale, îmi repetă mama de când eram prea mică să știu exact la ce se referă.
În jur de 11, de dimineață, mi-am făcut drum prin centrul Sibiului, pe la cafenelele de lângă fostul meu liceu. Voiam să-i văd. Să-i aud, să le iau pulsul, să mă inspire frăgezimea lor, nepăsarea, bucuria. M-am așezat la o cafenea, după cea mai lungă coadă pentru un cappuccino la care am stat vreodată în orașul meu natal. Ce mult mi-a plăcut statul ăsta la coadă! Eram printre ei. Găști de băieți pe lângă găști de fete, sortați perfect și deloc amestecați. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Tanti Marcela. Așa o cheamă pe educatoarea mea din primii ani de grădiniță. N-am fost mult timp la ea, doar grupa mică și mijlocie. Era o femeie blândă și cu frica lui Dumnezeu. Ne învăța poezii comuniste și purta un zâmbet fals, de și copiii își dădeau seama. E greu să ai de-a face cu atâția pici care nu se știu șterge la fund fără tine. Cred că avea intenții bune, dar și probleme acasă, o mamă bătrână, un soț dubios și două fete frumoase.
