Încă fac duș. Zilnic.
Mă și spăl pe dinți. De două ori, câte 5 minute fix!
Aș trece că nu fumez, deși nu știu dacă se pune.
Scriu pe blog, e ceea ce mă energizează ca o rugăciune spusă bine.
Petrec mult timp în aer liber, că doar vă povesteam despre parcul de langă bloc.
Beau apă.
Mănânc înghețată. (asta rău n-are cum să fie)
Știți caruselul ăsta de la locurile de joacă, cu multe leagăne prinse în lanțuri, care se învârt în cerc, unul după altul, unul după altul, da? Eram ieri în parc cu Broscuțul, când dintr-o dată, începe scandalul: bătaie între bunici! Ce credeți că se întâmplase? Una dintre bunici a oprit caruselul pe care erau mai mulți copii, brusc și fără să se gândească prea mult, iar leagănul din față i-a venit unei alte fetițe…în dinți. Legea inerției, fizică de clasa a 6-a, cred, sau la mintea cocoșului, dacă îl întrebai pe bunicul fetiței cu maxilarul spart.
Eram în taxi, veneam cu Adina Necula de la o petrecere și povesteam de zor, ca fetele. Nu despre scutece și mâncare pasată, ci despre unghii și păr. Mă simțeam mai mult decât o mamă. Și îi spun eu cu patimă, ea asculta cu șoc și groază, că mă vopsesc singură acasă. Că un vopsit la coafor nu mă costă niciodată sub 300 lei, pe când un vopsit acasă îmi iese un pic peste 30. Voi ce-ați alege? Mai ales că rezultatul de la coafor nu a fost niciodată (și am încercat de câteva multe ori), nu a fost niciodată fantastic. Adică, nici acasă nu e fantastic, dar măcar nu e 300 de lei.
S-a ridicat pe vârfuri și a întins mânuța dreaptă. Sus, sus, încă un pic, mai sus. Și goooooool, nu-mi vine să creeeeeed, a luat termometrul de pe pervazul din dormitor!!! Care pervaz e fix sub geam, cam ca orice pervaz din lumea asta. Iar el e un bebeluș de un an și șapte luni, care- de când se știe- își îndreaptă câte un deget gras către acel termometru de pe pervaz. Nu credeam că va veni și ziua în care să ajungă să și-l ia singur de acolo.
Știți, uneori petrec și câte două ore căutând pozele perfecte pentru un articol de-aici. Da, două ore. Fiindcă niciodată nu știu cum ar trebui să fie până când n-o văd. Pe fiecare în parte. Dacă e potrivită, știu pe loc, fix cum am știut când l-am văzut pe el prima dată. Mi se pare că pozele care-mi însoțesc un text sunt mult prea prețioase ca să le tratez cu superficialitate.
N-am nici un chef să fiu spirituală, haioasă, ba nici obosită nu mai pot să fiu. Astăzi, am nevoie să fiu sănătoasă. Fiindcă… știți cum e când se îmbolnăvește mama într-o casă?
Nici eu. Fiindcă nu mi-o amintesc pe maică-mea să stea în pat, cu febră, să-i ducă cineva ceaiul în dormitor, să-i facă frecții la picioare. Și cred că tipul ăsta de amnezie (căci nu am spus că lucrurile astea nu s-au întâmplat, ci doar că nu mi le amintesc eu) este destul de transmisibil pe cale ereditară.
