Eu sunt Miruna și mă vopsesc acasă, de la tub (p)

Eram în taxi, veneam cu Adina Necula de la o petrecere și povesteam de zor, ca fetele. Nu despre scutece și mâncare pasată, ci despre unghii și păr. Mă simțeam mai mult decât o mamă. Și îi spun eu cu patimă, ea asculta cu șoc și groază, că mă vopsesc singură acasă. Că un vopsit la coafor nu mă costă niciodată sub 300 lei, pe când un vopsit acasă îmi iese un pic peste 30. Voi ce-ați alege? Mai ales că rezultatul de la coafor nu a fost niciodată (și am încercat de câteva multe ori), nu a fost niciodată fantastic. Adică, nici acasă nu e fantastic, dar măcar nu e 300 de lei.

Prima dată

Cred că eram în anul 1 de facultate, pe la final. M-am hotărât că e vremea pentru o schimbare, mă simțeam suficient de matură s-o fac. Așa că, m-am prezentat la coafor și i-am zis duduii: aș vrea să-mi deschizi un pic părul la culoare. O cafea cu lapte, dar cu lapte din ăla condensat, adică foarte puțin lapte, cât încă să mă recunoască lumea prin sat. I-am zis așa: fă-mi orice vrei și crezi tu, numai roșie nu mă face. Am încredere în tine, sunt pregătită pentru o schimbare. Și fata a făcut.

Doar că, ce să vezi, când m-a uscat, mare lucru n-am observat. Era bine, măcar nu era rău. Doar că, pe măsură ce mă duceam acasă și mă uitam în vitrinele magazinelor din drum, părul meu devenea din ce în ce mai roșu. Atât de tare m-am supărat, încât, vară-mea, ca să mă salveze, m-a programat la București, la coafeza ei, artista artistelor în arta părului înroșit.

Ne-am urcat în mașină (vă dați seama, sper, cam care erau dimensiunile dezastrului din sufletul și părul meu), am ajuns la București, am decartat la coafor echivalentul rinichiului meu drept (deh, verișoara mea e fată fină, nu umblă pe la saloane de cartier), ba mi-am mai tuns și un breton din ăla pă toată fața, că așa să purta la București. I-am zis tipesei:

-Fă-mi orice vrei și crezi tu, numai roșie să nu plec de-acia.

Bun. La final, situația s-a mai dres: nu mă mai deprima așa tare culoarea, fiindcă bretonul era îngrozitor. Arătam ca o minge umflată, cu o perucă roșie peste ea.

Asta e. Părul meu are și în sfântă zi de astăzi un pigment roșu care lucrează și după ce vopseaua normală a trecut în șomaj. Deja îmi crescuse și bretonul cât de cât, când m-am văzut într-o poză din cămin, eram afară pe balcon, purtam o vestă roșie, din aia matlasata. Iar părul meu se asorta perfect. La vestă!

Am zis, pân-aici ți-a fost, Miruno, trebuie să mai încerci ceva.

Următorul salon, în Cluj-Napoca, fiindcă aici se petrece acțiunea cu poza din cămin. Vă zic pe scurt, să nu mai prelungesc suspansul. A ieșit un cărămiziu ceva mai deschis, la fel de deprimant.

Era clar, doar timpul mă mai putea salva. Așa că, l-am lăsat pe dl păr să crească, mergeam din când în când la un mic retuș, ceream o culoare cât mai apropiată de a mea, sperând să scap naibii de vopsit odată! Ce o mai fi fost și-n capul meu? Cred că, de fapt, voiam să slăbesc, nu să mă fac roșcată, doar că am confundat nevoile, ca atunci când ți-e sete, dar începi să mănânci.

Până când s-a întâmplat minunea

Eram după un concediu la Barcelona, în care fusesem cu părinții mei, după o despărțire pseudocruntă de cea mai longevivă relație de iubire pe care o avusesem până atunci. Când am avut de ales între a merge cu el la mare sau cu ai mei la spanioli, am ales fără să clipesc. A fost odată un om de 22 de ani care s-a dus la mare cu părinții… True story.

A fost vara în care m-am simțit cel mai bine în pielea mea. Atât de bine, încât consideram inoportun să o acopăr cu ceva, cum ar fi niște mâneci la bluze sau fuste prea lungi. Mai mult, rebeliunea (ca să nu-i zic altfel) s-a dus până la refuzul de a purta pălărie în concediul respectiv. De mai rău m-a bătut soarele-n cap, surprinzător că, la final, mai avea cap pe care să-l bată!

Revelația tot din poze a venit: eram brusc atât de blondă (de la soare) pe părul de deasupra și atât de bine îmi ședea, încât am zis, asta e! A mai trecut un an, am curajul să fac această schimbare. Întotdeauna am fost convinsă că nu mi-ar sta rău blondă, fiindcă am pielea albă de tot, dar mi se părea o blasfemie să te înzestreze mama-natură cu gene de șatenă deșteaptă și tu să te faci singură și nesilită de nimeni blondă-platinat.

Poate nu chiar platinat.

Hai să-i spunem altfel. Cenușiu, parcă sună bine. Și îmi închipui că se bate cu roșul meu cap-în-cap. Îl nenorocește pe nesimțit, îi dă un pumn în gură, doar-doar s-o prinde și el odată că nu-i deloc binevenit! Iacă, am făcut și versuri de supărare 🙂

Încă în vacanța de vară. Zic, dacă o fac lată, măcar am timp s-o repar până începe facultatea.

Și i-am propus mamei: -Mă faci?

Maică-mea a fost de gașcă toată viață, știam că nu poate rezista să nu intre în joc.

-Dar o facem cu succes de data asta.

Am cumpărat decolorant de la magazin, fiindcă mai aveam mult cărămiziu dezgustător prin plete, apoi două tuburi de blond cenușiu deschis.

A fost prima și singura dată când mi-am decolorat părul. Voiam să scap de orice urmă de ghinion sau incompetență sau ghinion sau ce o fi ajuns întâmplător și pe bani mulți prin el.

Imaginea cu mine cu părul ud și de culoarea puiului de găină e una… cum să vă spun, am râs cu mama, ne curgeau lacrimi șiroaie. Niciuna dintre noi nu știa ce se va întâmpla apoi, dacă-mi va mai crește părul DUPĂ vreodată, dacă o să mai pot ieși din casă, dacă or să mă dea la știrile de la ora 5.

Și, ce să vezi, m-am vospit, m-am uscat, a ieșit genial! Atât de bine, încât abia așteptam să înceapă școala, să mă vadă toți blondă și deșteaptă :)) Cenușiul a fost ideea mea. Și m-a salvat.

De atunci, am mai nimerit pe la vopsitorii câteodată, fiindcă tipul care mă tunde mereu mă ceartă că nu mă și vopsește. Doar că nici el, care chiar e grozavul pământului, nu m-a nimerit niciodată. Ba prea verde, ba prea roșu. Mereu scump. Nici acasă nu-mi iese de 2 ori la fel, nu mă înțelegeți greșit, dar măcar nu mă falimentează. Plus că mă știți, nu arăt tocmai ca de căpătat.

  Și imaginați-vă, e totuși destul de prețios: ce fată a mai fost vopsită de un neurochirurg?

Nu e atât de complicat. Mă vopsește mama, soțul, dar și mâinile mele personale. Secretul e doar să nu mă fac singură de 2 ori consecutiv, că cine știe cum iese pe la spate…

Vopsitul acasă nu e chirurgie pe creier

Cărări subțiri, vopsea cu generozitate, iar trucul pentru uniformate (învățat de la o prietenă bună, tot blondă, tot acasă) e ca în ultimele 5 minute să îți întinzi vopseaua pe toată lungimea firului de păr, să pui un strop de apă, cât să se facă așa ca o spumă, îți pui punga pe cap ca să păstreze căldura și respiri ușurată, ai reușit! Eu am un pieptene din ăla cu dinții rari și îl trec prin părul cu vopsea o dată. Las 5 minute și mă spăl. Gata!

Nu știam însă că nemersul ăsta la coafor e așa un big deal. Ca să vă termin povestea din taxi cu Adina Necula, când a auzit că mă vopsesc acasă și de ce, șoferului meu nici bacșiș nu i-a mai trebuit!

De asta am și primit cu mult entuziasm propunerea Loncolor de a face acest scurt-metraj cu Ioana și Tily. Da, eu chiar mă vopsesc acasă și o recunosc deschis. Fiindcă asta mi se potrivește mie, sunt foarte mulțumită de rezultat, nu costă mult și pot s-o fac oricând, inclusiv la 12 noaptea. (Ceea ce se și întâmplă de foarte multe ori).

E, de fapt, o poveste despre oameni care știu că ai nevoie de ajutor chiar dacă nu-l ceri. Plus că mesajul campaniei mi-a plăcut super mult, colegele de filmare la fel. E despre atunci când n-ai chef să ieși din pijamale, fiindcă ești obosită și cu piure în păr, dar apar două prietene care te scot din ale tale. Nu e despre viață și moarte, ci despre chestii mici, dar tot importante. Cum ar fi o ciorbă când tu ai copil mic și multe nopți de nesomn. Sau un share la un articol pe care nu-l apreciază nimeni. Sau prezența la prima ta lansare de carte fără să-o rogi. Sau când repetam a jdemia oară o replică din această filmare, iar Ioana îmi șoptea că sunt minunată, că aș putea oricând să mă fac actor (da, ea are un evident simț al umorului). Sau cum, după 16 ore de filmare, când deja n-o să vă mint că era unșpe noaptea și toți abia așteptam să plecăm acasă, iar eu am rămas singură pentru ultima scenă, Tily totuși m-a așteptat, deși putea fi în pat la ora aia. Și m-a dus acasă cu mașina ei. În fața scării m-a lăsat, de am ajuns mai repede eu la copilul meu decât ea la al ei.

Ce frumos e mesajul campaniei Loncolor! Orice culoare este culoarea încrederii, dacă e culoarea ta. Așa că, Loncolor își propune să vină . Cu un pic de petrecere și prosecco, și cu mai mult vopsit. Va începe o prin 10 orașe din țară, la 10 dintre voi. Nu o să venim noi fizic, Ioana, Tily și Miruna, dar asta nu înseamnă că nu puteți bea un pahar și pentru noi ;). O să vă distrați, sunt sigură. Plus că, fiecare dintre cele 10 câștigătoare va beneficia de o ședință foto profesională. Cât de tare e asta?! Eu cred că orice om ar trebui să-și facă o ședință foto profesională, îți crește mult încrederea-n tine și ți-o scade pe cea în paginile de reviste. Stați să vedeți cât de frumoase sunteți când aveți o echipă care să se ocupe de TOT, iar tot ce aveți voi de făcut e doar …să fiți. Dacă vreți să vă înscrieți, o puteți face . Eu deja mi-am înscris și două consătene, care precis-precis s-ar bucura să le amintească cineva cât sunt de frumoase.

Dar sfatul meu e să nu așteptați după asta, după nici un premiu de pe nicăieri. Vedeți, unii prieteni știu fără să le spui. Că tu, de fapt, vrei să ieși din pijamale chiar dacă poate nu îți dai seama foarte ușor. Și, până ne așteptăm două prietene să vină cu salvarea, putem da noi o fugă până-n viața lor. Să le facem o surpriză pe sufletul lor. Și neapărat o ciorbă, marele premiu de care se bucură și un bebeluș 😉