S-a ridicat pe vârfuri și a întins mânuța dreaptă. Sus, sus, încă un pic, mai sus. Și goooooool, nu-mi vine să creeeeeed, a luat termometrul de pe pervazul din dormitor!!! Care pervaz e fix sub geam, cam ca orice pervaz din lumea asta. Iar el e un bebeluș de un an și șapte luni, care- de când se știe- își îndreaptă câte un deget gras către acel termometru de pe pervaz. Nu credeam că va veni și ziua în care să ajungă să și-l ia singur de acolo.
Dac-ați ști de câte ori a încercat.
Zilnic, de câteva ori. O, o, făcea. Mereu i-l dădeam eu sau tatăl lui. Fiindcă el pur și simplu nu ajungea. Doar că, știți ce? Asta nu l-a împiedicat să nu mai încerce. În fiecare zi puiul de om a încercat. El nu înțelege raționamente logice, măsurători și înălțimi, că unu cu unu fac doi și că ori ajungi ori nu ajungi. Și ați văzut? Unde ar fi ajuns dacă s-ar fi mulțumit cu nimic? Dacă n-ar mai fi încercat niciodată.
Lecția asta a perseverenței bebelușești poate fi lectia dorinței în viață. Când îți dorești atât de mult un termometru, încât începi să crești ca să îl ai.
foto via Shutterstock, copil în lumină
mihaela
Si eu sunt uimita de omuletii acestia. Fetita mea nu suporta ciorapii si trage de ei pana da macar unul jos. Cand o intreb unde este ciorapul, mi-l arata pe celalalt.
Miruna
ceea ce e destul de corect :))
Gabriela
Daca suntem deschisi la minte avem si noi de invatat multe de la copiii nostri.
Miruna
întotdeauna. Important e să îi observăm și să îi înțelegem cât sunt de grozavi.
Laura C.
Eu cred că fac raţionamente de timpuriu, iar în jurul vârstei de doi ani, cu atât mai mult. La fel se întâmplă şi cu clasificarea obiectelor. Fiică-mea avea vreo 18 luni, de exemplu, când după ce a rasfoit două cărţi (una cu animale şi una cu autovehicule) mi le-a pus în braţe rezumând ceea ce a văzut: ham – ham…brum-brum. Bine, pe vremea aceea ham – ham era orice chestie care dă din coadă, dar faptul că mi-a arătat ce conţine fiecare carte m-a frapat.
Laura C.
Sau, încă o dovadă că ei fac raţionamente. Deşi avea puţine luni peste un an, mi-a cerut să-i deschid laptop-ul. I-am spus că nu merge pentru că nu are baterie, iar ea a venit la noi cu încărcătorul. Eu şi soţu’ am făcut ochii cât cepele. Faptul că a înţeles că laptop-ul funcţionează DACĂ este pus la încărcat, este o dovadă vie că ei fac raţionamente, chiar dacă nu verbalizează.
LAURA C.
De ce nu suntem si noi la fel de perseverenti? Nu stiu!
Adina
Chiar sunt fascinanti si imi place enorm ca nu se dau batuti. Chiar daca se lovesc atunci cand cad, se ridica si o iau de la capat. Iubesc asta si am invatat sa ma “ridic” ori de cate ori cad.
Miruna
Ce bine! 🙂