Un pacient i-a zis maică-sii că eu vin din ţara cu 3 luni vacanţă de vară. Asta era, normal, după ce i-am spus eu, doar nu vă imaginaţi că ar deţine cineva atâta informaţie detaliată despre mândra noastră patrie.
Nici nu mai ştiu cum e aia. 3 luni de vacanţă. Şi nici, care a fost ultima mea vacanţă de 3 luni, curată. Zilele astea, uitându-ne din depărtare la dumneavoastră pe facebook, cum vă postaţi şlapii şi cireşele cu neruşinare şi cum vă plângeţi de căldură (noi încă avem programată centrala să pornească dimineaţa, că altfel facem ţurţuri), ne-am povestit unul altuia vacanţele de vară, de ziceai că noi avem 50 de ani de la terminarea facultăţii şi că ar fi prima dată când le spunem.
Ultima mea vacanţă reuşită de vară a fost în anul 2 spre 3 de facultate. O reuşită neruşinată, fiindcă vacanţa a început cu concediul alor mei în Barcelona, unde soarele m-a făcut blondă, iar Mango şi Zara mi-au făcut plinul. La setea de cumpărături şi locul din valize. Eram proaspăt despărţită de o iubire frumoasă, văd şi acum factura de roaming care s-a dilatat sub soarele spaniol peste limitele fizicii de clasa a 6a. Întreaga vară mi-a folosit drept scuză şi consolare, dar atât de bine mi-a ieşit, încât nici mie nu-mi venea să cred. M-am angajat part-time la un call center în Sibiu, iar după-masa mergeam la cabinet să casc…ochii iniţial, apoi să casc şi-atât. Fiindcă rapid m-am integrat în gaşca de la pseudoserviciul meu, m-am îndrăgostit ca o puştoaică şi m-am plimbat cu-o Lada ceea din ’76, dacă nu mă-nşel, cu mai mare plăcere decât în oricare merţan de-naltă clasă. Şi la ore peste limita de oboseală chiar şi a puştilor de 20 de ani… Şi-acum ştiu cum mirosea-năuntru şi cum îi stătea pe strada mea. Merţane-or mai fi fost pe-acolo, dar Lade verzi nu mai erau. Câte sucuri şi câte terase, câte cluburi pline de fum, câţi prieteni noi şi ce de drame. A fost vara-n care-mi mirosea perna a ţigări şi hainele a scrum, deşi eu n-am fumat niciodată. A fost ultima mea vacanţă neruşinată, cu iubiri şi maşini ca în filme. Şi ştiu, am folosit cuvântul ăsta obsesiv: vacanţă. Şi neruşinare.
Următoarea vară mi-am petrecut-o pe blog (nu mă plâng, tot dimineaţa mă culcam, doar că nu mai mirosea a fum şi a distracţie), iar următoarele m-au prins deja în Bucureşti, în clasa muncitoare. O aud şi acum pe bunica: o să-ţi pară ţie rău, cu vacanţele astea nu te mai întâlneşti. Fiindcă eu mergeam cu metroul zilnic la birou, lucram la o revistă de renume, uneori luam maşina, întotdeauna muream de cald, dar înviam de-ndată ce intram în redacţie. Şi da, bunica avea dreptate. Normal c-acum îmi pare rău, dar nu c-am muncit vara, ci că s-au dus vacanţele.
Dacă ştiţi unde-au pus ţara cu 3 luni de vacanţă (şi vară), arătaţi-mi şi mie pe hartă. Las totul şi vin. Şi nu vin cu mâna goală. Mai aduc pe cineva 😉
