Luna: June 2013 (Pagina 1 din 2)

Ţara cu 3 luni vacanţă de vară!

Un pacient i-a zis maică-sii că eu vin din ţara cu 3 luni vacanţă de vară. Asta era, normal, după ce i-am spus eu,  doar nu vă imaginaţi că ar deţine cineva atâta informaţie detaliată despre mândra noastră patrie.

Nici nu mai ştiu cum e aia. 3 luni de vacanţă. Şi nici, care a fost ultima mea vacanţă de 3 luni, curată. Zilele astea, uitându-ne din depărtare la dumneavoastră pe facebook, cum vă postaţi şlapii şi cireşele cu neruşinare şi cum vă plângeţi de căldură (noi încă avem programată centrala să pornească dimineaţa, că altfel facem ţurţuri), ne-am povestit unul altuia vacanţele de vară, de ziceai că noi avem 50 de ani de la terminarea facultăţii şi că ar fi prima dată când le spunem.

Ultima mea vacanţă reuşită de vară a fost în anul 2 spre 3 de facultate. O reuşită neruşinată, fiindcă vacanţa a început cu concediul alor mei în Barcelona, unde soarele m-a făcut blondă, iar Mango şi Zara mi-au făcut plinul. La setea de cumpărături şi locul din valize. Eram proaspăt despărţită de o iubire frumoasă, văd şi acum factura de roaming care s-a dilatat sub soarele spaniol peste limitele fizicii de clasa a 6a. Întreaga vară mi-a folosit drept scuză şi consolare, dar atât de bine mi-a ieşit, încât nici mie nu-mi venea să cred. M-am angajat part-time la un call center în Sibiu, iar după-masa mergeam la cabinet să casc…ochii iniţial, apoi să casc şi-atât. Fiindcă rapid m-am integrat în gaşca de la pseudoserviciul meu, m-am îndrăgostit ca o puştoaică şi m-am plimbat cu-o Lada ceea din ’76, dacă nu mă-nşel, cu mai mare plăcere decât în oricare merţan de-naltă clasă. Şi la ore peste limita de oboseală chiar şi a puştilor de 20 de ani… Şi-acum ştiu cum mirosea-năuntru şi cum îi stătea pe strada mea. Merţane-or mai fi fost pe-acolo, dar Lade verzi nu mai erau. Câte sucuri şi câte terase, câte cluburi pline de fum, câţi prieteni noi şi ce de drame. A fost vara-n care-mi mirosea perna a ţigări şi hainele a scrum, deşi eu n-am fumat niciodată. A fost ultima mea vacanţă neruşinată, cu iubiri şi maşini ca în filme. Şi ştiu, am folosit cuvântul ăsta obsesiv: vacanţă. Şi neruşinare.

Următoarea vară mi-am petrecut-o pe blog (nu mă plâng, tot dimineaţa mă culcam, doar că nu mai mirosea a fum şi a distracţie), iar următoarele m-au prins deja în Bucureşti, în clasa muncitoare. O aud şi acum pe bunica: o să-ţi pară ţie rău, cu vacanţele astea nu te mai întâlneşti. Fiindcă eu mergeam cu metroul zilnic la birou, lucram la o revistă de renume, uneori luam maşina, întotdeauna muream de cald, dar înviam de-ndată ce intram în redacţie. Şi da, bunica avea dreptate. Normal c-acum îmi pare rău, dar nu c-am muncit vara, ci că s-au dus vacanţele.

beach-holiday1

Dacă ştiţi unde-au pus ţara cu 3 luni de vacanţă (şi vară), arătaţi-mi şi mie pe hartă. Las totul şi vin. Şi nu vin cu mâna goală. Mai aduc pe cineva 😉

foto

Nevasta (ne)lăsată de bărbat…

Să conducă maşina, cred că asta-i cea mai frecventă. Să meargă la film cu prietena din copilărie. Să bea cafele cu colega în afara orelor de serviciu. Nevasta pe care bărbatul n-o lasă să facă masterul doar fiindcă ăla-i în străinătate. Masterul, nu amantul. Nevasta pe care bărbatul n-o lasă, punct. Nevasta asta e un gen anume de nevastă. Nefericită din principiu, frustrată fără să ştie de ce.

De obicei, genul ăsta de nevastă se laudă la prietena cu care nu merge la film şi la colege în pauza de prânz. Că ce bine se înţelege cu soacră-sa. Că ce bine se-nţelege cu bărba’su şi, mai ales, ce des. Ce copii premianţi îi cresc pe canapeaua din sufragerie şi ce brăţară scumpă a primit de ziua ei. Niciodată să nu-i credeţi pe cei care simt nevoia să facă afirmaţii despre evident. (Exceptând blondele care gândesc.) Niciodată să nu credeţi cuplurile care sunt exagerat de mieroase în public şi nici pe domnii care-ţi deschid portiera la maşină. (Exceptând şoferii în timpul serviciului.)

Nevasta nelăsată de bărbat e subiectul acestei pseudodiscuţii şi nu bărbatul care nu-şi lasă nevasta. Deşi în capul ei de nevastă oropsită, vă zic, el e capul răutăţilor, nenorocirea nenorocirilor, şi de asta uneori ea se va răzbuna acuzând migrene bruşte la ceas de seară, când el e cu testosteronu-n batistă, ori va opri ciorba caldă la amiaz. Aşa vreo săptămână, până i se face şi ei dor de ceva cald…în stomac. Ideea e că nu bărbatul e de vină. Ba el e chiar deşteptu-n propoziţie, din moment ce şi-a găsit aşa nevastă supusă, cuminte şi gospodină. (ciorbele calde sunt o adevărată artă atunci când nu vin din plic!) Ideea e ca nevasta îşi merită soarta.

Ca să (nu) te lase, trebuie să-i ceri voie.

mind_games_mind_games_fuck_funny_wife_demotivational_poster_1221105040_More_Random_s-s640x494-81730

Ca să fii deşteaptă, trebuie să ştii pune problema, nicidecum semne de-ntrebare şi privirea-n pământ. Vrei permis de conducere? Îl informezi că vrei, eventual îl întrebi ce părere are. Deşi, dacă nu are o părere bună şi nici n-o să ţii cont de ea, mai bine nu îl mai întrebi. Ci doar îl informezi. Dacă tot vă certaţi, de ce măcar să nu vă certaţi pe un fapt împlinit, care ţie să-ţi şi aducă ceva beneficii: Vreau să învăţ să conduc, mâine am prima oră la şcoala de şoferi. Şi dacă va face ca toate fiarele sălbatice (am urmărit cu toţii ştirile de la ora 5), măcar se va duce la culcare sălbatic dar plin de respect faţă de tine.

 

O femeie deşteaptă n-are nevoie să aibă voie. Ci sprijin. Un bărbat- tot aşa.
E o diferenţă ca de la cer la pământ. Doar să încercaţi o dată…

foto

Interpretare pe status la prima vedere

La fel cum nu toţi bărbaţii politicoşi vor să te ducă acasă şi să-ţi numere bulinele de pe chiloţi, la fel nici fiecare status al “lui” de pe facebook nu e despre tine. Cu “lui” mă refer la fostul ăla la care te gândeşti sau nu te gândeşti, dar vrei totuşi să-l monitorizezi non-stop, că doar de aia te-ai împrietenit pe facebook, această Securitate a egourilor noastre, în variantă 2.0 bineînţeles.

15710d88

Ce vreau să spun e că mare e grădina internetului, iar de când cu blogurile şi statusurile şi libera exprimare, nu numai că toată lumea poate scrie, dar oricine poate citi, chiar şi cei care nu pricep o iotă. (Apropo, de când cu Monumentala mea, am ajuns la concluzia că există 2 tipuri de oameni proşti: cei proşti şi cei periculoşi. Ea face parte din amândouă.) Revenind. De curând m-am întâlnit cu un fost prieten  (dacă putem să-l numim prieten, că fost e sigur), care a început să-şi mărturisească nişte păreri faţă de sentimentele şi concluziile trase de mine pe blog din greşeală, asumându-şi cu umilinţă multe dintre suferinţele şi înţelepciunile mele. N-am vrut să-i stric bucuria şi am încheiat discuţia mulţumindu-i că urmăreşte atât de atent blondele. Într-un mod foarte sincer şi stingher, m-am simţit flatată.

Adevărul e că uneori ceea ce scriem noi pe facebook (si bloguri, care suntem mai blonde) poate induce rău de tot în eroare pe cei care citesc şi s-au intersectat în diverse circumstanţe cu bătăile inimii noastre. Uneori explicaţiile sunt mai simple decât vă vine să credeţi, alteori adevărul e mult prea dureros ca măcar să-l bănuiţi. Iar în cel mai rău caz, nici măcar nu e vorba despre voi.

Iar atâta vreme cât nu avem nici un control asupra statusurilor care urlă a “bagă-mă-n seamă, sunt aici şi mor de dorul tău, nenorocitule”, să învăţăm să le ignorăm e tot ceea ce putem face. Să le citim e voie, dar fără comentarii pe text, nici măcar din cele non-verbale, onomatopeice sau care implică degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Fără interpretări libere, fiindcă nu mai suntem la română într-a cincea, când toată lumea ia 5-ul de trecere. Când e vorba de timp, ori ţi-a trecut ori încă-ţi plasă. Sau ţeapă. Sau plasă.

Şi da, acest text e despre tine. Şi nici o asemănare cu interpretarea ta nu e întâmplătoare.

😉

foto

Viitorul.Meu.Soţ.

Pe măsură ce îmbătrâneşti, începi tot mai mult să-ţi înţelegi părinţii: cum se pot iubi de-atâţia ani şi unul pe altul, nu numai fiecare pe sine însuşi, şi cum pot participa la (atâtea) nunţi, astea fiind doar câteva dintre dilemele vieţii mele în ceea ce-i priveşte pe ei. Tot pe măsură ce îmbătrâneşti, te obişnuieşti cu tot felul de cuvinte, precum “soacră”, “verighete”, ieşite din propria-ţi gură şi-ntr-un acord aproape gramatical corect în propria ta viaţă. Care nu mai ştii exact cum s-a întâmplat şi de ce şi când au trecut 4 ani jumate şi unde-i copila care zicea că ea nu se va mărită niciodată… (Despre seria eşuată a lui niciodată în naivele-mi mărturisiri, într-un episod viitor) Acum înţelegeţi şi legătura cu indignarea mea faţă de mersul cu religiozitate la nunţi, de zici că ai mei nu ştiau că-i voie să mergi la biserică şi fără să-ţi dai salariul pe jumătate de an. În fine.

Sunt în Sibiu, am dat o fugă motorizat înaripată, special pentru o nuntă, Doamne, ce-am îmbătrânit! Iar asta nu fiindcă prietenii mei se însoară, nici fiindcă tocmai a fost ziua mea, ci fiindcă am început să înţeleg o nuntă. ŞI SĂ-MI FACĂ PLĂCERE. Să-mi facă plăcere. Dada, să-mi facă plăcere. Astea nu-s sentimentele mele, nu ştiu ce-aţi făcut cu mine, dar ştiu precis că nunţile nu fac bine la buget decât dacă sunt ale tale. În fine.

Ţi-l prezint pe viitorul meu soţ. A fost un moment. – “Ţi-l prezint pe viitorul meu soţ” a ieşit aşa, de ziceai că vorbesc despre vreme. Despre vreme din aia cu soare şi mult cer albastru şi curcubee şi fluturaşi, deci mă-nţelegeţi. Foarte natural şi bucuros, mai ales bucuros. De ziceai că io vorbesc serios, şi chiar vorbeam. În fine, serios. A fost într-o discuţie în care un coleg mi-a

prezentat-o pe soţia lui. Proaspăt soţia lui. Eu i l-am prezentat pe viitorul soţ al meu. Şi momentul a fost atât de firesc, adică fără panică şi cu factorul wow, de zici că ne arătam, uite, mi-am luat şi eu în sfârşit iPhone. / Şi eu, ultimul model. / Faină carcasa, s-o stăpâneşti cu plăcere. :))

——————-

Soacră, verighetă, viitorul meu soţ. Vedeţi, le pot şi scrie fără să-mi tremure mâinile pe tastatură. Pe măsură ce îmbătrâneşti începi să vezi tot din alt unghi farmecul vieţii. Ca atunci când vezi o poză în diferite lumini. Şi ajungi să pricepi că, dincolo de romantismul apusului, stă întotdeauna înţelepciunea răsăritului.

——————-

Eu am fost “viitoarea lui soţie” într-o zi mai demult. Cu emoţie şi onoare. Nu ştiu pentru el cum s-au simţit cuvintele, dar eu m-am bucurat că eram îmbrăcată frumos. Aşa ştiu eu că-i sărbătoare. Da, iubirea mereu face casă bună cu admiraţia. Îl iubeşti pe celălalt, însă e foarte important să-l şi admiri. Prima are de-a face cu inima, a doua are de-a face cu mintea. Ţineţi minte lucrurile astea şi nu vă sfiiţi să bateţi la uşi. Mie mi s-a întâmplat să îmi răspundă amândouă acolo unde m-am aşteptat mai puţin. Ţi se poate întâmpla şi ţie,

Crede-mă-Pe-Cuvânt.

foto

Monumentala loveşte din nou

Dacă reîncarnarea există, tot ce-mi doresc e să nu ajung în vreo formă decerebrată, ştiţi cum sunt ăştia de umblă cu capul pe umeri doar să nu le plouă-n stomac. Iar de mă retrogradează în regnul vegetal, măcar să fiu o buruiană isteaţă, cu ceva proprietăţi antioxidante şi multă clorofilă.

Azi-noapte n-am dormit deloc şi nu l-am lăsat nici pe domnul să doarmă, atâtea coate i-am tot dat: dă-te mai încolo, întoarce-te pe dreapta, suceşte-te pe stânga, trezeşte-te cu mine! Întotdeauna când eu nu pot să dorm, mi se pare că el sforăie. Şi de fluierat nu ştiu, că ar fi mult mai simplă rezolvarea.

Ce-a făcut Monumentala? A acţionat. Din motive lesne de înţeles cu google translate, n-o să dezvolt, deşi vă rog să aveţi încredere în mine. Şi între oi trecute cu sutele prin capul meu azi-noapte, posturi scrise fictiv pe blog şi ace-nfipte în posteriorul (prea des dus la McDonalds) al Monumentalei -tot fictiv, desigur (io-s nervoasă, monumentală e doar ea), deci între toate astea, mă întrebam oare de ce a lăsat Dumnezeu prostia pe pământ. Dacă avem oare nevoie de ea pentru a aprecia Inteligenţa, exact aşa cum e cu răul necesar ca să existe binele. Sau întunericul pentru a vedea lumina. Doar că apoi mi-am dat seama că eu nu mă simt deloc mai deşteaptă cu oameni proşti în jurul meu, ba dimpotrivă, adesea mă întreb oare ce caut acolo!!! Când vine vorba de Minţi, contrastele intelectuale nu prea ajută, ba chiar asemănările sunt cele care fac bine la orgoliu. Când cineva pe care-l admiram mi-a cerut cartea de vizită mi-a făcut un compliment enorm fără să ştie. Când blonda mea preferată (că am şi eu aşa ceva, în afară de mine, normal) stă la taclale pe viber vreo 20 de minute, automat îmi creşte IQ-ul, promit! (Aşa-i cu blondele, e nevoie de două ca să gândească wireless).

 

Apoi m-am întrebat dacă prostia e un păcat şi am ajuns să cred că-i o pedeapsă. Pentru cei din jur, normal, deşi eu habar nu am cu ce-am greşit…

foto

Gândul dintre ani

În general, am crezut în semne. Deşi nu le-am ascultat întotdeauna.

În general şi în trecut, spuneam la un timp dureros de continuu că niciodată nu le poţi avea pe toate. Nu mai spun asta. De frică să nu mi se întâmple.

În prezent citesc nişte volume care vor să demonteze Teama ca laitmotiv în viaţa omului. Cu argumente supreme. Iar la finalul fiecărui capitol, mi-e tot mai teamă. Că le voi da dreptate acelor pagini într-o zi.

De o săptămână e doar soare cu cer albastru în Sheffield. Vineri am avut la cabinet cei mai drăguţi pacienţi pe care vi-i puteţi imagina. Vorba asistentei, not just nice, but crazy nice! O nimereală frumoasă, să zicem. Cred că sunt pe drumul cel bun. Astăzi am purtat rochiţă şi tocuri, am băut un pahar cu apă în cafeneaua din librărie şi-am plecat acasă cu-o carte, deşi mă pornisem după pantofi.

Şi înainte de a vă bucura prea tare, aflaţi că tot singură sunt şi tot apropo de semne. Ce simplă ar fi fost viaţa dacă m-aş fi îndrăgostit de un băiat din satul meu (deşi ironia face ca el fix de-acolo să fie, la câteva străzi şi vreo doi prieteni distanţă), dacă el ar fi fost ceva bugetar clasic, iar noi împreună n-am fi avut decât răspunsuri, fără întrebări. Eu am venit în Anglia ca să ne ţinem în braţe. El a venit ca să lucreze. Mi-e tot mai clară treaba asta. Şi îi reproşez adesea că-şi iubeşte pacienţii mai mult decât pe mine.

Şi înainte de a vă întrista prea tare, aflaţi că toată ziua de luni e liber şi acasă, numa’ bine să umple casa cu flori şi să

mă aştepte cu lumânările aprinse… asta, dacă se trezeşte înainte de-a veni eu. 😉

Iar cel mai muzical cadou pe care l-am primit, e abia trecut de miezul nopţii în România. (da’ io-s făcută după ora României, vorba mamei)

 

Să ne bucurăm că suntem aici!

Pagina 1 din 2

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 145 queries in 0.275 s