Acum vreo câţiva ani, mi-am programat în prag de Anul Nou un anumit e-mail, care să-mi fie trimis fix un an mai târziu. Acel e-mail conţinea tot ceea ce îmi propusesem eu pentru perioada care avea să urmeze. Singura chestie care s-a întâmplat a fost că eu am primit mailul respectiv. Desigur, roboţii internetului se ţin mai bine de cuvânt decât oamenii.
Luna: December 2011 (Pagina 2 din 4)
- Fiindcă e impersonal.
- E modul în care “n-am ştiut ce să-ţi iau” înseamnă de fapt “ştiu că trebuia să-ţi iau ceva, dar n-am avut chef acum să-mi sparg creieii, cât să-mi amintesc cât porţi la cămaşă sau care ţi-e culoarea preferată.” Cadourile nu sunt despre obligaţii, ci despre momentul ăla când vezi ceva pe un raft şi îţi aminteşti instantaneu de o persoană. Şi de câtă bucurie i-ar pricinui ca respectivul obiect să stea pe un raft din casa sa!
În contextul unor campanii umanitare în continuă desfăşurare şi dezvoltare, când nici nu mai ştii ce să iei şi ce să laşi, dar mai ales cât să dai, din cauza unor atât de numeroase „cazuri”, în contextul în care lumea nici nu mai reacţionează de la suprasaturaţie, cred că nici nu mai ştim ce e rău şi ce e bine, la fel cum dumneavoastră nu mai ştiţi despre ce e vorba în fraza asta de doi metri. Cert e că poveştile triste nu ne mai emoţionează. E ca atunci când îmi plăceau mie mult de tot găluştele în supă, de îmi făcea mama în fiecare zi, după care imediat şi-au pierdut efectul „wow”. S-a dus factorul spectaculos şi impresionant, că am ajuns, de nici supele nu mai îmi plac, ba nici pe verişoarele ciorbe nu le mai sufăr.
A fost odată o coroniţă de Crăciun ca orice altă coroniţă de Crăciun de la Poundland (magazinele alea, unde totul costă o liră), care a dispărut într-o bună pentru alţii şi proastă pentru noi zi din această tomnatică iarnă.
Şi dacă v-aş povesti în cuvintele mele, pe lângă flăcări şi spume, aş fi spus că nişte nesimţiţi de vecini ne-au giordit din sufletul civilizaţiei şi al atmosferei de Crăciun coroniţa de la uşă. Când
Au fost zile în care îmi doream să fiu robot. Să mă trezesc şi eu dimineaţa ca oamenii, să am un birou la care să fiu la fix, un şef de care să ştiu frică şi un program pe care să nu mai încerc să-l fentez.
Apoi am aproximativ căpătat chestiile astea şi am început să-mi doresc libertate. Nu pe cea de dinainte, că de aia mă săturasem deja ori uitasem suficient de mult ce gust are. Voiam acum o altă libertate, una scăldată în internet şi creativitate.
Nu ştiu dacă „All I want for Christmas is you” ar trebui să expire vreodată, doar fiindcă se întâmplă să consideri că nu îţi mai poţi dori ceea ce deja ai. Nu ştiu dacă se poate să „deja ai” şi dacă e bine să te culci pe urechea asta. Nu ştiu dacă nu e trist să nu îţi mai doreşti de Crăciun cele mai minunate lucruri din viaţa ta, doar fiindcă se întâmplă ca ele să fie prezente deja. Ce, asta înseamnă că poţi renunţa oricând la ele?
Când mama mă întreba în alţi ani ce vreau de Crăciun, mereu îi răspundeam că ce-mi doresc eu nu se găseşte în magazine.
