Susţinând talente, nu boli

În contextul unor campanii umanitare în continuă desfăşurare şi dezvoltare, când nici nu mai ştii ce să iei şi ce să laşi, dar mai ales cât să dai, din cauza unor atât de numeroase „cazuri”, în contextul în care lumea nici nu mai reacţionează de la suprasaturaţie, cred că nici nu mai ştim ce e rău şi ce e bine, la fel cum dumneavoastră nu mai ştiţi despre ce e vorba în fraza asta de doi metri. Cert e că poveştile triste nu ne mai emoţionează. E ca atunci când îmi plăceau mie mult de tot găluştele în supă, de îmi făcea mama în fiecare zi, după care imediat şi-au pierdut efectul „wow”. S-a dus factorul spectaculos şi impresionant, că am ajuns, de nici supele nu mai îmi plac, ba nici pe verişoarele ciorbe nu le mai sufăr.

Ştiu că necazurile-s mari şi multe pe lumea asta, ştiu că zilnic mor copii de foame în vreun colţ de lume, poate fix în momentul în care eu rod al treilea baton de ciocolată (cu vinovăţie, întotdeauna cu vinovăţie şi până la capăt; fiindcă vinovăţia creşte direct proporţional cu spiritul de sacrificiu. Vedeţi, e un cerd vicios! Şi hipercaloric.), deşi aş putea supravieţui şi fără dulcea plăcere vinovată. Ştiu că există boli grave, boli nedrepte, vieţi care se pot schimba pe sume enorme de bani. Şi ştiu că mai există boli incurabile, în care se investesc sume uriaşe de bani, cam degeaba, dacă e s-o zicem pe aia dreaptă. Nu zic să ne abandonăm fraţii mai puţin norocoşi, Doamne fereşte. Dar zic să prioritizăm cu grijă, atenţie şi obiectivitate. Fiindcă ar fi mult mai deştept, decât să investim în copiii condamnaţi pe vecie, nu mai bine le-am acorda atenţie celor care poate mâine vor descoperi leacul anticancer? Uneori am impresia că perversitatea a fost inventată de discriminare. Câte feţe are această discriminare şi câţi nevinovaţi între ele!

Aşa că, haideţi mai bine pe bucurii să ne concentrăm, mai ales că este o perioadă în care atenţia mulţumii se îndreaptă spre cei nevoiaşi. Eu vă propun să nu-i uităm nici pe cei mai bogaţi decât noi. Şi când spun „mai bogaţi”, mă refer la copiii supradotaţi cu nişte corzi vocale cum n-am avea noi, nici dacă le-am pune pe-ale noastre toate la un loc. Un astfel de program de responsabilitate socială este BCR Speranţe, despre care am tot citit pe bloguri în anii trecuţi. Ideea e de a ajuta cu bani nişte copii mai bogaţi decât noi, care ne pot însă îmbunătăţi viaţa. Probabil că nu ei vor descoperi leacul anticancer, fiindcă se pricep mai bine la cântat, dar precis ne vor putea bucura altfel: lunea aceasta, la Gala BCR Speranţe. De la ora 19:00, la Opera Națională Română din București, are loc spectacolul, unde vor cânta toți cei 12 copii din cadrul programului. – Şi mai vreau să-l felicit pe Arhi pentru Ștefan Atârgovițoaie, băieţelul de care s-a ocupat anul trecut şi care a câștigat concursul Ti lascio una canzone de la Rai Uno. Şi BCR-ul, pentru ceea ce face. De ce trebuie să se ştie despre asta, scrie Cristina foarte bine.

Tradiţia spune ca fiecare blogger să „adopte” şi să susţină un copil . Şi fiindcă nu o pot vorbi cu ea, vreau să-i transmit un mesaj pe această cale domnişoarei Maricica Andrei – 17 ani, din judeţul Neamţ.

Bine te-am găsit, Maricico, la un asemenea prilej de sărbătoare, în această perioadă binecuvântată de veselie. Aud că îţi place muzica populară şi că, şi ei de tine. Că, deşi eşti din Roman, vii la Bucureşti să înveţi cu un profesor, că îţi antrenezi vocea cu muncă, pasiune şi căldură. Eu nu ştiu foarte bine cu ce se mănâncă muzica populară şi nici n-o prea ştiu potrivi de gust, aşa cum zice să faci cu sarea, în cărţile de bucate. Aşa că o să-ţi vorbesc despre viaţă, că, despre muzică, le vei şti tu mai bine.

Să-ţi urmăreşti visele, Maricico, să le urmăreşti pe zi, pe noapte, pe ceaţă sau pe furtună. Să nu le pierzi din vedere nici când ai ochii închişi sau când soarele te orbeşte. Se mai întâmplă uneori şi asta. Dar cel mai mare păcat pe care îl poţi face ar fi să uiţi cine eşti. Să nu-ţi omori niciodată visele, fiindcă tot se vor întoarce să te bântuie pe tine. Dada, visele neîmplinite au puterea asta. Să cauţi mereu să-ţi bucuri părinţii şi să le mulţumeşti necontenit, amintindu-ţi că s-au străduit tot timpul, oricât de mult sau de puţin s-ar fi priceput. Părinţii, şi când greşesc, greşesc din toată inima. Să înveţi engleza. E o limbă, care în curând nu va mai fi considerată străină, deşi sunt încă multe naţii care habar n-au de ea. Iată, încă un avantaj.

Să te prezinţi la toate concursurile şi emisiunile la care îţi doreşti, dar să te duci din inimă, nu din ambiţie. Ambiţiile sunt bune, însă uneori e mai bine să laşi pasiunea singură să lucreze pentru tine. Căci, vezi, se mai întâmplă şi lucruri frumoase pe lumea asta!

Şi vreau neapărat să-mi povesteşti cum e pe scenă, care-i sentimentul acela când o sală-ntreagă bate din palme. Câtă bogăţie se eliberează şi unde o aduni pe toată. Vreau să simţi ce (încă) copil norocos eşti, să păstrezi gândul ăsta viu şi nealterat. Nici măcar de trecerea timpului. Norocul şi vârsta n-au nici o legătură cu gândurile noastre.

Cântări cu bucurie şi succese răsunătoare!

Cu drag,

Miruna

foto