NOI
Am un văr tare simpatic, ce are o şi mai simpatică prietenă/iubită/colegă de viaţă şi job, cu care are o afacere online, diverse conturi de mail şi parole împărtăşite. El fiind neam cu mine, foarte simpatic, după cum spuneam, şi cu vaste abilităţi de a face haz de necaz sau de propria persoană, adesea spune despre ei doi că sunt bicefali. //În cazul în care vărul respectiv citeşte acest articol, să afle că în repetate rânduri i-am invidiat sincer “necazul” şi mi-aş fi dat singurătatea pronumelui la persoana întâi pe orice făptură dornică să împartă o fiinţă cu mine.
Între timp, lucrurile s-au schimbat. De fapt, totul a început de la o nuntă de mai demult, la care am participat amândoi şi el şi eu, dar oarecum separat. Eu eram invitata miresei, el era din partea mirelui. Iar ca să fie -chipurile- mai simplu aşezatul la mese (mărturisesc că geometria în spaţiu nu a fost niciodată specialitatea mea, dar mă gândesc că n-o fi chirurgie pe creier!), eu eram trecută “+1”. Lângă numele lui. Cu scuzele de rigoare din partea miresei, nu şi din a mirelui sau a mamei lui, care probabil aşa catalogau orice femeie (înainte de a da naştere unui prunc cu puţă şi înainte de a şi-l însura cu fast, evident): un apendice în dreapta sau stânga bărbatului. Genul ăla de apendice care să-i spună “ţi s-a ridicat cravata, dragă” sau “ţi-a rămas sarmaua între dinţi” sau “vezi că ai şi salată pe masă, nu numai bere şi coniac“. Să zicem că scuzele au fost acceptate, dar niciodată uitate şi adesea date spre exemplu. Nimeni niciodată nu ar trebui să fie un plus unu!
De la o vreme şi mai apropiată în timp şi spaţiu, utilizarea pronumelui personal la persoana întâi plural devine aproape un tic verbal. NOI. Suntem întrebaţi o chestie şi răspundem în cor. Până şi mama zici că a început să-mi vorbească cu “dumneavoastră”: “o seară frumoasă s-aveţi!” Mulţumesc, eu şi multiplele mele personalităţi.
Noroc că forma verbală la persoana întâi e aceeaşi indiferent de număr (spui “am mers, am fost” şi dacă te referi numai la tine sau la amândoi), încât uneori mai şi ai impresia că vorbeşti doar despre tine. Noroc că n-avem aceleaşi gusturi la mâncare şi băutură, că până şi chelnării ar râde pe sub mustăţi.
Eah, vă daţi seama că glumesc. Dar, pentru o fată ca mine, care a trăit singură toată viaţa ei, am ajuns să mi se pară ciudat să spun “în faţa blocului nostru”, “priveliştea noastră” (raţele-s ale mele,da?!), “ne-am făcut de mâncare”, “ne-am uitat la film”, “am”, “vom“. Încă nu am învăţat să nu deschid doar eu uşile, să-mi primesc prioritatea ca o doamnă; nici măcar plasele nu le ştiu întotdeauna lăsa din mână. Mda, exerciţiul de-o viaţă nu se şterge-ntr-o lună!
Să nu ne confundăm, să nu ne pierdem individul, fiindcă vom ajunge să-l căutăm în alte relaţii. Să nu facem abuz de plural şi să nu credem că ştim deja ce va comanda celălalt la desert. Să nu uităm că avem un om alături, nu un retardat incompetent, care nu ştie nici pe unde s-o ia. E drept, bărbaţilor le ia mai mult şi mai greu să se orienteze. Dar niciodată să nu ai impresia ca femeie că îl poţi tu direcţiona. Tot ceea ce poţi face (iar asta doar cu cei mai deschişi la cap şi generoşi la IQ) este să îi arăţi nişte indicatoare. La dreapta, la stânga, înapoi. Stop, interzis, amendă. Tot înainte. Dar nu poţi face paşii în locul lui. Că de asta sunteţi doi într-o relaţie. Daca vrei să iei singură toate deciziile, fă-te domnişoară, de carieră, bătrână. Să nu traversăm limitele. Să nu începem să-i cumpărăm chiloţi şi şosete. Precis până la vârsta asta, făcea şi treaba asta cineva pentru el. Să nu speli vasele, dacă a promis el c-o va face. Deşi îi ia o săptămână şi ai nevoie de tigaia aia mică! Să nu mâncăm fiecare din farfuria celuilalt. Nu, nici măcar să nu gustăm. Dacă vrei şi tu supă de ciuperci, comandă-ţi. Fiecare cu farfuria, furculiţa şi salata lui. Să nu-l cărăm la ieşiri în oraş cu încă o grămadă de prietenele noastre drăguţe, isteţe şi cu simţul umorului. Dacă vrea gagici multe şi bune, măcar să-şi facă singur rost de ele! Eu cred că unirea celor doi într-o singură fiinţă -cum zice popa la slujbă sau Spice Girls în melodie– e ca şi când el ar vrea s-o ia spre centru şi tu vezi clar semnul de autostradă. E cu siguranţă direcţia greşită. Autostrăzile nu duc niciodată în centru şi, de obicei, oamenii se pierd pe drum tot încercând. Să vrei să îmbătrâneşti într-o singură fiinţă mi se pare de o rară prostie, dar inocentă oarecum. Şi deosebit de plictisitor. (Nu c-aş fi îmbătrânit de prea multe ori.) Dar îmi imaginez că, dacă tot vrei să fii unul, de ce ţi-ai mai lua pe cineva!
În fine, singura formă de noi acceptată în regatul acesta e în expresia “la noi acasă”. În rest, mă străduiesc să-i spun pe nume şi atunci când nu e prezent. “Horaţiu şi cu mine”. E mult mai frumos decât “noi”. Fiindcă nu poate fi altul decât Horaţiu lângă mine. E clar?
