Învăţ o altă mentalitate

Ştiţi, în facultatea asta de medicină dentară pe care tocmai am terminat-o, ni s-au băgat în cap nişte chestii, apoi atâta ni s-au repetat, până am ajuns să le credem. Atât de grozavi se dădeau dascălii noştri, atât de mici ne făceau să ne simţim, încât, odată absolvenţi, ajungeam să credem că suntem cel puţin la fel de buni ca ei. Dacă nu chiar mai buni, având în vedere că noi ştim deschide un calculator.

Ei bine, aici învăţ o nouă mentalitate. Una, care sprijină enorm învăţăcelul să se ridice. Una care a înţeles că e mult mai eficient să creşti un profesionist lăudându-l decât dându-i în cap (tată, se aude?). Însă o mentalitate care cade imediat şi foarte uşor în cealaltă extremă: eşti învăţat să înjuri cu zâmbetul pe buze, să omori oameni doar în capul tău. Fiindcă pentru asta n-a făcut nimeni niciodată închisoare.

Dacă acasă am învăţat cu tot datul ăla în cap şi făcutul de căcat, pe care le-am mâncat cu toţii cu linguriţa în facultate, dar am învăţat până la urmă că sunt CINEVA, aici, cu tot sistemul de sprijin şi laudă, învăţ exact opusul. Că sunt un căcat. Iar facultatea s-a terminat de-o vreme.

Cursurile pe care le fac sunt foarte diferite de ceea ce învăţam în România. De fapt, în România niciodată nu am învăţat aşa ceva. Managementul pacientului, egonomia cred că erau cam singurele materii de organizare şi socializare. Şi-mi aduc aminte cât am râs, când ne-a zis la un curs că e important pentru un cabinet medical să aibă locuri de parcare. Auzi!!! ne gândeam noi… Asta-i important: locul de parcare!!! hahaha. Pe vremea aia nu aveam, evident, maşină. Şi nici ele, maşinile, nu erau atât de numeroase pe trotuarele patriei. Doar câteva luni mai târziu am ajuns să îmi aleg destinaţiile de un suc în funcţie de locul de parcare. Precis la fel aş fi făcut şi cu dentistul. Câţiva ani mai târziu înţeleg mult mai multe, pe care, acasă trebuia să le “furi” de la alt medic. Aici, te fac ei singuri de Oscar.

Am auzit de un pacient care şi-a dat dentistul în judecată, pentru că i-a zâmbit. Altul, pentru că medicul l-a atins. Cică pacientul a izbucnit în lacrimi – avusese un deces în familie- iar medicul a vrut să-l consoleze. N-a fost îmbrăţişare, ci doar o atingere pe umăr. Poftim. Că 85% din cazurile de chemare în instanţă NU SUNT DIN CAUZĂ MEDICALĂ. Că “good guys don’t get sued”. Că trebuie să zâmbeşti tot timpul. Să-i explici pacientului toate opţiunile, riscurile, posibilităţile. Dar să-l laşi pe el să aibă ultimul cuvânt. Că un alt pacient cu indicaţie clară de extracţie, voia antibiotice ca tratament, nu extracţie. Medicul i-a zis că el nu-i dă şi l-a trimis la un alt coleg. Cu ce s-a ales? Cu proces.

Cel mai probabil e faptul că nici unul dintre idioţii de mai sus nu a primit câştig de cauză. Dar e penibil ceea ce se întâmplă. E penibil că măcar îţi dă prin cap să intentezi proces, fiindcă ăla ţi-a zâmbit. E o cretinitate şi mai mare că te duci la altcineva cu ideea asta stupidă, iar altcineva ăla e şi mai cretin să-ţi dea apă la moară. Nu vă supăraţi, dar eu nu înţeleg. Dacă tot e atât de şmecher pacientul în ţara asta, de ce mai are nevoie de dentist?!