Gânduri de pe drum (I)

De când am plecat de acasă şi până am ajuns la noul “acasă”, am fost ca un suflet în purgatoriu, zbătându-mă între două lumi. Deşi am mai făcut de câteva ori acelaşi traseu (cu avion, autocar, aşteptat alt autocar, întârziat autocar, următorul atuocar), parcă mai lung decât ăsta n-a fost niciunul. N-am putut scoate un cuvânt să vorbesc cu nimeni. Iar în avion şedea un cuplu de bătrânei foarte simpatici, evident dornici de poveşti: când eu am luat revista, au început şi ei să răsfoiască, dacă eu mi-am mutat ceasul, aşa şi ei.. etc. Însă cuvintele aparţin lumilor, sunt coduri pe care trebuie să le cunoşti ca să le foloseşti. Simţirile, în schimb, sunt limbaje universale. Codurile lor sunt în codul nostru genetic parcă. Şi sunt atât “de interne”, încât nu suntem obligaţi a le împărtăşi nici măcar monosilabic. Eu simt cel mai bine grafic şi mă transmit în cuvinte. Iar acum, când ştiu că totul va fi bine, pot apăsa butonul “publish” cu cel mai mare drag. De România noastră, de UK-ul lor, de părinţii, prietenii mei şi …de el.

De ce am plecat din România

Ar putea fi numele unei cărţi mult mai celebre decât cea deja scrisă. Sau ar putea fi ultimul capitol poveştii fiecărui emigrant.

Unii au plecat să înveţe, alţii să-şi ia diplome prestigioase. Cei mai mulţi au plecat să muncească, iar majoritatea să facă bani. „E alt nivel de trai” se spune, deşi depinde cu ce compari. Ia India şi vezi ce rezultă. „E altă civilizaţie” se spune, deşi depinde prin care cercuri te-nvârţi. Nimeni nu se naşte cu gradele agăţate la gât, nici măcar regii. Şi ei au toate de-nvăţat.

Încă n-am plecat din România. Scriu postul ăsta pe genunchi, într-o autogară cu câteva suflete în aşteptare. Printre care şi români. Mi-e drag de ei de parcă i-aş cunoaşte, deşi unii mi s-au adresat direct în „englezeşte”, cum ar zice bunica. E ca atunci când te faci mare şi intri într-o criză de origini, de începi să alergi în pas cu chemarea sângelui. Către veri şi verişoare, cu care-ţi descoperi amintiri comune sau, dacă nu, le inventezi pe loc. Totul de dragul rădăcinilor. Cu toate că nu se ştie exact cum arată ele,aceste rădăcini. Nu au putut fi identificate din punct de vedere anatomic. Cam cum e şi cu sufletul, nu-i aşa?

De ce am plecat din România. Fiindcă eu cred mai mult în suflete decât în rădăcini.