Am făcut 6 ani de facultate ca azi să mă scuipe un pacient între ochi. Bineînţeles că n-a fost cu rea intenţie, bineînţeles că nu mi s-a-ntâmplat nimic, dar bineînţeles că nu mi-a tocmai picat bine. Deşi putea fi şi mai rău. De exemplu, în gură sau în fix ochii mei frumoşi. Bine, teoretic trebuie să porţi mască şi ochelari de protecţie, doar că mie, ultima dată când am ajutat la o operaţie cu aceste dotări pe figură, mi s-a făcut un fix rău, de tata zicea “respiră adânc!” şi pacientul credea că, de fapt, cu el vorbeşte. Când colo, nici vorbă, eu mă făcusem albă ca brânza şi până n-am îndepărtat opritoarele de oxigen proaspăt, nu mi-am revenit. Poate au fost şi ceva picioare în sus direcţionate, nu-mi mai amintesc precis.
N-o să vă plictisesc prea des cu poveşti din cabinet, fiindcă nu vreau să nişez blogul pe “frustrările unui proaspăt absolvent”. Vă spun doar aşa, că am avut un sentiment…deşi, într-un fel, mă bucur c-a avut totuşi cine mă scuipa. În fine, colegii mei ar înţelege. Dacă ar citi bloguri.
Am parafa mea!
Cu ocazia absolvirii, părinţii mi-au făcut un supercadou: cea mai scumpă dintre bijuterii, care sper să-mi descuie uşi ale cunoaşterii mai ceva decât o cheie cu telecomandă închiderea centralizată. Şi să mă ajute să trec peste toate flegmele pe care-o să le mai primesc între ochi, de azi înainte. Cu sau fără rea intenţie.
