În braţe la tata, pe strada aceea cu Cedonia. Ne plimbam toţi trei şi mama mă minţea că ea nu mă mai poate duce în braţe fiindcă, uite, ce bubă i-a ieşit. Şi-mi arăta o aluniţă de pe gât, dându-şi părul negru la o parte şi spunându-mi cât e de mare şi de urâtă. Pe vremea aia nu înţelegeam nici de ce zice că-i mare, fiindcă pentru mine, “mare” avea legătură cu “oamenii mari” şi, credeţi-mă, aluniţa aia era mare doar ca minciună, chiar şi în ochii mei mici. Cât despre “urâtă”, asta am crezut fără să judec, deşi nu sunt convinsă că înţelegeam dacă “urâtă” e de bine sau de rău şi cu siguranţă nu înţelegeam ce are buba aia cu mine, de apare mereu când vreau să mă ia mama în braţe!
Pesemne eram deja o mică, dar mare copilă. Iar mama şi acum e o brunetă slăbuţă, deci îmi imaginez cum era pe vremea aia. Tata, în schimb, sportiv a fost, sportiv a rămas. Probabil, el m-ar putea duce şi acum în braţe. Cred că i-ar şi plăcea…primii 10 metri 🙂
– Cred că asta e prima amintire, fiindcă e probabil dintr-o perioadă în care ştiam deja să merg bine, încât nu mai era cazul de cărucior. Doar că eu orice-aş învăţa, mă plictisesc repede. De atunci şi până în ziua de astăzi.
– Mai am o amintire tot legată de Cedonia, eu mică, de mână cu mama. Ne-am întâlnit cu cineva cunoscut şi m-a întrebat cum mă cheamă, eu am zis “Muna-Peta Lele, doi ani” şi lumea a râs. Învăţasem să zic poezia completă, ca să-l scutesc pe interlocutor de următoarea întrebare cretină, aia cu “şi câţi ani ai, Miruna?” Îl lămuream din start.
Mai ştiu prima zi la grădiniţă, la 4 ani şi un pic, îmi amintesc mirosul ăla din curte, leagănele prinse în beton şi băncile vopsite în albastru. Ştiu ce jocuri mă jucam cu bunică-mea, când mă învăţa animale de pe nişte cartoane. Ţin minte că nu voiam să mănânc şi ziceam că mă doare mâna, deşi supa cu găluşte era preferata mea. Dar ca lenea nu mi-a plăcut niciodată altceva la fel. De mult! Îi ţin minte vesta gri a bunicului şi degetele albe ale străbunicii. Ţepii din barba lu’ tata şi grilajul de lemn al pătuţului meu. Ţin minte Boni-bon-ul şi insolaţia de la Ocna, cum mă obligau să beau ceai când făceam febră. Şi ar mai fi ceva, dar nu sunt sigură dacă e amintire sau imaginaţie hrănită dintr-o poză. Ştii, ca atunci când visezi şi nu eşti sigur dacă a fost vis ori chiar ţi s-a-ntâmplat: Eram în sufragerie la bunici, cu toţii în jurul mesei. Nu ca să mâncăm, ci pur şi simplu. În sufragerie. Văd faţa de masă a bunicii, aceea groasă, cusută ca un covor, văd candelabrul mereu îngălbenit de vremuri şi colţarul ei vişiniu. Mai văd draperiile bordo şi parcă lumina aprinsă. Nici o sărbătoare sau ceva, că era un fel de faţă de masă simplă pusă peste covorul cusut. Mama tunsă scurt, în halatul pe care l-am luat la Bucureşti, dar nu l-am purtat niciodată. De parcă i-aş strica mirosul de ea. Vesta gri a bunicului şi ochii lui albaştri. Mâinile firave ale bunicii şi vocea ei tânără. Mama cu păr scurt şi halat lung, iar tata cu barbă. Şi eu, în scăunelul meu de lemn, lângă masă, fără a-mi aminti decât detalii din jur. Sau împrumutându-le după fotografii alb-negru.
*Acest articol l-am scris la iniţiativa World Vision, în cadrul campaniei “Mame bune, copii sănătoşi“. Mame fără aluniţe n-aveţi? 😛 Mi-ar plăcea să-şi amintească de la începuturile lor şi să ne povestească şi nouă: Iulia Georgescu, Manuel, Ioana şi dojo. Şi voi. 🙂
