Luna: July 2011 (Pagina 3 din 3)

Numărând regrete

Sunt unele situaţii în viaţă, anumite momente şi cîteva butoane care declanşează numărătoarea. Şi începi să-ţi verşi tot amarul strâns într-o cămară putrezită în sentimente care nu vin cu opţiunea delete.

Continuare

Despre colegii mei, viitorii voştri medici

În condiţiile în care tinerii din ziua de astăzi întâmpină reale dificultăţi (şi umane, e drept, am auzit că unii aveau nişte dileme privind virgulele lui Stănescu, Nichita, vreau să zic) în a obţine preafericitul 5 la BAC, într-o lume în care puştii stau laţi prin baruri de dimineaţă, într-o eră în care nu maneaua e cel mai mare pericol, ci house-ul din cluburi, combinat cu stroboscoape, Redbull şi o viaţă fără perspective, vin eu să vă vorbesc despre colegii mei, viitorii voştri medici.

Ştiţi, la festivitatea de absolvire de la Cluj (la care cu bucurie, emoţie şi piele de găină am participat), mulţi dintre vorbitori au menţionat vestul şi ne-au urat drum bun. Ca nişte părinţi care-ţi arată uşa din momentul în care calendarul îţi anunţă majoratul. Un fel de “Hai pa” în loc de “la mulţi ani”. Dacă mi s-a părut urât?

Continuare

Câte din cauza şcolii

De-a lungul vremii, însă cu precădere în ultima vreme, s-au adunat o grămadă de frustrări datorate diverselor mele absenţe din cele mai faine locuri în care am fost invitată şi la care a trebuit să zic pas dintr-un motiv mare şi lat: şcoala. Iar în momentul ăsta, mă găsesc într-un deja vu dureros, când am invitaţii din 2 direcţii pentru duminică seara la concert Bon Jovi, însă mai am şi 3 examene săptămâna viitoare. Dintre care, unul fix luni. Aveţi senzaţia că nu se mai termină? Credeţi-mă, nu sunteţi singurii.

Lista absenţelor prea-motivate:

  • am ratat aproape fiecare ediţie din Redescoperă. Bobby zice că-s fiţoasă.
  • invitaţia decanului Facultăţii de Jurna din Bucureşti, de a vorbi studenţilor despre bloguri. Ştiu exact ce stagiu aveam şi ce halat pe mine.
  • de vreo 3 joi încoace nu am mai fost să dansez împreună cu Zeiţele Venus, Gillette şi Bursucul. Da, am fost doar la primul curs de vals lent, care atâta m-a făcut să visez, încât oamenilor le era să nu adorm, că prea ţineam ochii închişi. (Mulţumesc pentru invitaţie, Nico. La ora asta, precis şi tu te gândeşti că sunt o fiţoasă şi că niciodată n-o să mă mai chemi nicăieri)
  • weekend-ul ăsta va fi #prinSibiulmeu, doar că eu NU voi fi în Sibiu. Un fel de “hai la mine, că eu plec de-acasă”…
  • concertul Bon Jovi de duminică, unde sunt invitată şi de Ciuc şi de Denisa. Când oamenii sunt atât de drăguţi cu tine şi tu îi tratezi cu flitul, te uiţi în oglindă şi-ţi doreşti ca cei 6 ani să fi trecut deja.
  • toate conferinţele alea mişto la care voi mergeţi şi eu nu
  • toate dimineţile altora, când nu pot răspunde la telefoanele de la ora 11  cu “bună dimineaţa”
  • şi vreo două joburi

Iar unii spun că o să-mi pară rău după perioada asta.

 

 

Celei care-am fost

Am fost şi eu odată aşa cum ar fi trebuit să fiu. Am aparţinut şi eu o vreme bunelor tipare făcute zestre de părinţi mai cuminţi şi înţelepţi decât mă voi pricepe eu vreodată să fiu. Am avut şi eu atunci dorinţe şi puteri luate cu împrumut, conectate la net şi presărate cu nunţi, botezuri şi nepoţi. Apoi m-am blonzit şi am descoperit că semnele de întrebare sunt mult mai interesante decât orice alte feluri de punctuaţie. Şi m-am lăsat în voia lor. Chiar dacă certitudinile sunt în continuare pe lista căutărilor mele, drumul spre acolo e pavat de curiozităţi. Singura investiţie pentru care merită să munceşti e experienţa. Cea fizică, profesională, emoţională, socială. Aventurile cele mai profitabile în viaţă sunt întotdeauna intrapersonale, fiindcă îţi cresc muşchi pe care nici nu ştiai că îi ai. Căsnicia e una dintre ele. Însă doar cei cu adevărat vizionari o pot percepe astfel. Să trăieşti singur e cel mai simplu. Provocarea apare în doi. Iar asta o spune o tipă care mereu s-a plâns de singurătate. Nici să te speli seara pe dinţi nu-i întotdeauna uşor.

Am fost şi eu odată cu harta vieţii mele-n mâini. Crezând că ştiu ce-nseamnă fericire şi făcând pariuri pe termene mai lungi decât îmi permiteam. Iar atunci când conturile din suflet nu se potrivesc cu gropile din drum, te angajezi să speli vase într-un cazino imens. Ştiind c-ai să câştigi, tocmai fiindcă ai renunţat la pariuri. Am fost şi eu odată mai puţin deşteaptă decât mă dădeam, dar imediat după nişte ani, când mi-a trecut, am devenit bolnavă de curaj şi optimism.

Astăzi, am şi eu temeri, dar mai puţine dureri; încă am doruri, dar mai mult cu bucurie. Aştept ziua în care să mă trezesc din nou din curajul de acum, mai isteaţă decât mă ştiu, mai vindecată de temeri, doruri şi prea mult somn. Imediat o să se-ntâmple, după câţiva ani…
Nu e bine să râzi de nici o clipă a celui care-ai fost. Tânăr sau bătrân, gras sau slab, blond sau brunet. Ci să te uiţi cu înţelegere şi admiraţie mare, fiindcă acela te-a îndurat să fii cel care eşti. După atâta curaj, optimism şi învăţătură, oare ce urmează?

Acţiune. Şi noi semne de-ntrebare. Asta e o certitudine 😉

Clujul anului 2011

We don’t say goodbye. Fiindcă niciodată nu ar trebui să ne despărţim de ceea ce suntem astăzi. Deşi îmbunătăţirile sunt binevenite, perveritrea sufletelor noastre de copii ar trebui interzisă printr-o lege a firii. Ca să fim siguri, nu de alta.

Drumul Clujului încă mă doare, dealurile Sebeşului tot reci îmi zâmbesc, vremea tot ploaie, doar sufletul meu descâlcit. Ca cerurile care s-au deschis în cel mai frumos apus pe care îl va fi văzut Clujul vara asta, de pe noul stadion, la final de absolvire. În timp ce copiii îşi rosteau jurământul, în nori s-a arătat o fereastră, prin care soarele a trimis binecuvântări şi lumină. Ca o dovadă a faptului că şi atunci, când totul e înnorat şi prognozele te sperie, dincolo de aparenţe, întotdeauna te aşteaptă ceva spectaculos. Şi-o să ne placă la nebunie, veţi vedea!

Coboram dealul Feleacului în cea mai frumoasă maşină din lume, ploua parcă în ciuda tuturor studentelor duse la coafor, iar din şosea se ridicau nişte aburi, de ziceai că e ceva paranormal în toată treaba asta. Şi mie-mi cânta radioul despre nemurire. Am trecut pe lângă parcarea de pe deal, unde m-a oprit mama prima dată când am mers la Cluj după ce-am intrat la facultate şi-am auzit-o încă o dată cum mi-a spus: Uită-l, ăsta-i Clujul care te aşteaptă să-l cucereşti! Şi am căzut în capcana cuceritului unidirecţional. Am băgat motiv de nepotrivire de caractere şi divorţ pe cale amiabilă. Încă mai trag ponoasele prin instanţe judecătoreşti, încă ispăşesc pedeapsa de a nu mă fi racordat la propriile mele vise şi la cele ale altora, pentru mine. Dar niciodată preţul nu a devenit prea mare, ba mi-am crescut aripi din praful Bucureştilor şi încrederi din tastele blogului. – Resurse suficiente pentru toate zerourile din preţ şi combustibil inepuizabil pentru noi investiţii. Ce credeaţi, că mă opresc aici…

În intersecţia din vârful Babeşului, am ţinut piciorul pe frână mai mult decât prevedea să cedez trecerea, deşi nu veneau maşini, ci multe amintiri spre mine. Iar pentru o clipă, n-am mai ştiut cum e cu prioritatea şi schimburile astea în viaţă. La fiecare colţ m-am întrebat “cum ar fi fost dacă”. Şi nu neapărat că mi-aş fi dorit, ci dintr-o curiozitate care, sunt sigură, mi-ar fi îmbogăţit sufletul, dar slăbit mintea. Am plâns prea mult în Cluj.

La festivitatea de absolvire de pe stadion, am revăzut şi am îmbrăţişat oameni, pe care nu-i mai ştiu după nume, decât după chip, dar de care mi-e drag pentru simplul fapt că ne-am nimerit cumva împreună pe o anumită bucată a vieţilor noastre. Pentru faptul c-am nedormit aceleaşi nopţi şi-am înjurat aceiaşi profi în sesiune. Şi pentru faptul că n-am fost doar 6 ani colegi de facultate, ci vom fi asta o viaţă, din orice colţ al lumii ne-am găsi.

Am văzut mulţi părinţi. Cu lacrimi în ochi şi mâini împreunate. Am văzut multe flori şi fotografii făcute. Fraţi, surori, mătuşi şi verişori, colegi de liceu şi bunici în baston. Şi n-am auzit toate rugăciunile rostite, dar le-am ghicit pe chipurile lor. S-a stat mult aseară pe stadion în Cluj. Am îngheţat de frig şi aproape făceam pe mine. Am râs de discursurile unora dintre prea-întitulaţii angajaţi ai statului şi am navigat pe facebook. (Unii au darul de a sfida penibilul de la cel mai înalt nivel) Însă, dincolo de toate astea, aseară am văzut multe vise împlinite. Şi le-am sărbătorit cu fiecare milimetru pătrat din pielea mea de găină.

p.s. Cineva ne dorea să ne revedem peste 50 de ani cu toate visele împlinite. Eu aş îndrăzni să urez mie şi colegilor mei să nu încetăm nicodată a visa. Nici peste 50 de ani.

Dacă vă place, nu ştiţi de la mine!

Fiindcă nu vreau să port pe conştiinţă nici o durere de gât de la consum excesiv de frappe cu gheaţă. Ştiţi că scriam cum Nescafe mă rugase să testez cele două noi arome de frappe, cu rom şi peppermint ? Vreau să vă spun că în plină desfăşurare a experimentului, una din prietenele mele a făcut o observaţie care m-a purtat fix înapoi în copilăria de imediat după ’89, când bucuria maximă era să primesc pufarin şi caramele din Germania: mi-a dat să miros frappe-ul cu aromă de peppermint. Am închis ochii, mi-a plouat în gură şi m-am bucurat ca un copil proaspăt ieşit dintr-o copilărie comunistă, privată de caramele şi cablu TV.

Şi după lungi căutări pe google, după ce-am dat anunţ pe facebook şi-am pus întrebări pe twitter, când eram gata-gata să renunţ, am dat să caute “caramele din Germania”. Şi ta-dam!!! Prin urmare, exact ăsta e mirosul şi gustul frappe-ului cu aromă de peppermint de la Nescafe. Ştiţi caramelele alea învelite în verde? Na, exact ele! Mega-mega-yum! (ca să nu mai zic, de fiecare dată când plec din ţară mă holbez după ele. Caramele-s multe pe piaţă, dar nici unele nu se lipsesc aşa sănătos de dinţi ca astea de care zic.) Şi ca să nu credeţi că săvârşim un atac la siluetă, aflaţi că un pliculeţ de frappe, preparat cu apă rece are doar 44 kcal. Cum o fi asta? În afară de foarte bun, nici nu mai contează… N-am auzit nicăieri ca excesul de amintiri din copilărie să dăuneze în vreun fel 🙂 Totuşi, recomand un consum moderat. Şi nu râdeţi, pericolul există!

Invitaţie la amintiri frumoase: (fie că apelaţi la cele de atunci, fie că tocmai creaţi unele noi) Oamenii, când se fac mai mari şi află că plombele-s scumpe, se lasă de caramele şi se apucă de cafea. Frappe acum, că-i vară. Deci, primii 40 dintre dumneavoastră, care îmi spun ce aromă le face mai tare cu ochiul – rom sau peppermint – vor primi  un kit de testare compus din două plicuri de Nescafe Frappe Rom si două plicuri de Nescafe Frappe Peppermint. Sau, na, cum zice Marina: fiecare aromă cu momentele ei 😉 Vă rog doar să treceţi adresa corectă în comentariu, ca să vă pot trimite detaliile pe mail.

p.s. Pagina Nescafe de facebook are peste 28.000 de fani în România. uăăăău…

Pagina 3 din 3

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 130 queries in 0.191 s