Despre colegii mei, viitorii voştri medici

În condiţiile în care tinerii din ziua de astăzi întâmpină reale dificultăţi (şi umane, e drept, am auzit că unii aveau nişte dileme privind virgulele lui Stănescu, Nichita, vreau să zic) în a obţine preafericitul 5 la BAC, într-o lume în care puştii stau laţi prin baruri de dimineaţă, într-o eră în care nu maneaua e cel mai mare pericol, ci house-ul din cluburi, combinat cu stroboscoape, Redbull şi o viaţă fără perspective, vin eu să vă vorbesc despre colegii mei, viitorii voştri medici.

Ştiţi, la festivitatea de absolvire de la Cluj (la care cu bucurie, emoţie şi piele de găină am participat), mulţi dintre vorbitori au menţionat vestul şi ne-au urat drum bun. Ca nişte părinţi care-ţi arată uşa din momentul în care calendarul îţi anunţă majoratul. Un fel de “Hai pa” în loc de “la mulţi ani”. Dacă mi s-a părut urât? Nu ştiu. Însă mi s-a părut real. Mulţi îşi doresc asta. Nu toţi vor reuşi. Unii vor ajunge distribuitori de medicamente pe salariu de 5 ori cât al unui rezident, maşină şi telefon de serviciu, plus nopţi integral dormite ca bonus. Câţiva se vor dedica afacerilor de familie, construind dinastii în care nu se regăsesc decât cu numele: buticuri de parter de bloc, covrigării şi alte chestiuni de acelaşi nivel academico-ştiinţific. Unii se vor căsători şi se vor înmulţi cu spor şi acceleraţie liniară pe direcţie tot înainte, că-nainte era mai bine. Sensul deplasării lor prin viaţă îl vor afla mai târziu, atunci când li se vor scula -în zorile deschise cu urlete de bebeluş- întrebări care încep cu “dacă” şi se termină cu “parcă”. Şi am oroarea faptului că vine un moment în viaţa omului, când singura care se mai scoală dimineaţa e dânsa, întrebarea. Şi nu, nu vă imaginaţi că tocmai ce-am făcut teoria ironiei fine, ci vorbea sincera ciudă din mine. Vreau şi eu urâtul meu, cu care să ridicăm împreună semne. De întrebare, de exclamaţie şi de trecere a noastră prin lume. Dar nu ascultaţi la mine, care mai am până să-mi aflu sensul vieţii ori pe cel al decibelilor ieşiţi dintr-un pachet de 3 kile şi-un zâmbet.

În condiţiile în care admiterea la Medicină nu mai e nici jumătate din ce-a fost pe vremea mea, nu zic de a părinţilor noştri, într-o Românie în care tot mutul e absolvent de studii superioare, făcute cu chiu şi vai pe la Universitatea Glâmboaca de Sus (am convingerea că cei care urmează cursuri la fără frecvenţă le urmează mai conştiincios; oamenii ăia îşi dau weekendurile pe şcoală!!!) şi-ntr-un sistem medical aflat într-o putrefacţie absolută, vin eu să vă vorbesc despre colegii mei, viitorii voştri medici… E adevărat că suntem mulţi, e-adevărat că ne place cafeaua, tutunul şi muzica tare. E adevărat că unii suntem copii de doctori şi alţii de profesori universitari. E adevărat că la unele examene copiem şi că nici la cursuri nu ne-am trezit întotdeauna. Că nu mai credem în nici unul dintre motivele care ne-au adus pe băncile facultăţii şi că au fost multe momentele când am regretat.

Dar la fel de adevărat e şi că nu suntem toţi aşa. Credeţi-mă, îi cunosc pe oamenii ăştia, trăiesc printre unii ca ei. Sunt prietenii mei. Copii care au învăţat manuale întregi în recorduri incredibile. Tineri care şi-au închis sâmbetele în biblioteci şi şi-au închinat nopţile consumului de neuroni. Am văzut găuri în scaune, făcute de colegi de-ai mei. I-am auzit punând replici deştepte pe tabla profesorilor uimiţi în faţa unor cataloage goale de semnificaţie. I-am ştiut trezindu-se dimineaţa nu pentru stagiu, ci pentru pacient. Şi i-am consolat când în loc de 10 au luat 9. De am rămas eu mută, cea care acum înţelegea cum poate conta o notă chiar şi atunci când nu mai contează. Noi n-avem voie să facem greşeli. Din anu’ întâi am învăţat că trebuie să te pregăteşti de 9, ca să iei 7. Oare cât o fi să-nveţi mai mult de “negreşit”? I-am văzut muncind seara nu pentru mers în baruri, ci pentru purtat halate peste zi. E mai scumpă diploma aia decât pare la o primă socoteală. I-am auzit înjurând sistemul, profesorii şi şcoala, dar nu i-am văzut niciodată refuzând omul. Chiar şi cu cei mai urlăcioşi dintre prunci au răbdare. Şi nici măcar nu-s pruncii lor. Le-am bănuit gândul la bani, dar s-a dovedit păcăleala mea. Fiindcă, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că nici un om pe lumea asta nu-şi dă tinereţea doar pe promisiunea de a recupera investiţia după atât de mulţi ani. Primii 6 fiind doar de încălzire. Că bani mai găseşti, dar cu tinereţile nu umblă nicăieri câinii în coadă.
Colegii mei, nu toţi, dar sunt câţiva: oamenii momentului. Care îşi trăiesc imensul avantaj în faţa oricărui savant al vremii: setea, perspectiva şi globul.

Astăzi, încă îi avem aici. Excepţionali, dar cu bagajele de drum. Viitori, dar nu pentru noi. O alegere pe care n-o înveţi la şcoală: să fii viitor, dar pentru tine. Eu v-am spus doar ca să ştiţi. Despre colegii mei, nu toţi, dar sunt Câţiva. Care au învăţat ca-n vremurile clasice şi care vor face istorie în cele moderne. Nu toţi, dar precis Câţiva. Pe a căror mână m-aş lăsa.

sursa 1

Articolul anterior

Câte din cauza şcolii

Articolul următor

Numărând regrete

16 Comentarii

  1. Fiecare fapta buna trebuie rasplatita cu un sut in fund. Din pacate asa sunt priviti cei care ne vor salva maine. In conditiile in care specialistii pleaca peste granita, nu ii condamn pe pacientii care intra cu emotii intr-un spital si nici pe doctorul care in timpul unui consult se gandeste ca mai are de asteptat pana la un venit din care sa duca o viata decenta.
    In momentul asta, cel mai mare respect il acord medicilor care fac voluntariat la prelevarea de organe si operatiile prin care unii primesc o noua sansa la viata.

    0
  2. Andreea P.

    Am 2 medici acasa si de cand ma stiu ma invart in mediul lor.
    De regula copiii de medici devin medici la randul lor. Eu n-am vrut. Pt ca meseria asta mi-a “furat” parintii de prea multe ori. Sarbatori in spital, nopti in care suna telefonul si unul din ei trebuia sa alerge sa salveze un om.
    Nu intelegeam de ce unii oameni aleg calea asta.
    Pana in ziua in care mama, din doctor a devenit pacient. Eu imbracata in halat alb – de rezident (da, am facut rost de unul pentru a o putea vedea pe mama incognito)si un batranel spunandu-mi cu atata stima “sarutmana Doamna Doctor, multumesc”.Cu siguranta ma confunda, nu facusem nimic pentru a-mi multumi.
    Dar…Atunci am stiut ca am gresit, ca am judecat aiurea si mi-a parut rau ca n-am urmat si eu calea lor. Acum e prea tarziu. Nu pot decat sa va respect pe voi, cei care faceti asta.

    1+
  3. Gerhald, 🙂 Sigur că ai dreptate, însă nu poate nimeni trăi doar din recunoştinţă. Oricum, eu nu vorbeam neapărat de banii pe care (nu) îi primesc medicii în România, ci de calitatea unora dintre ei. Să nu-i băgăm pe toţi într-o oală, inclusiv pe ăştia micii.

    Andreea, o, dar cât eşti de scumpă! Pe un teren emoţional al tău, un moş intră cu maniere şi, hop, uiţi toată viaţa aia pe care ai gustat-o oarecum pasiv toată copilăria. E drept, nu ştii cum e, când tu te uiţi de acasă, poţi doar să îţi imaginezi. Evident, în meseria asta, satisfacţiile personale sunt imense, faptul că un om îţi rămâne recunoscător nu se poate traduce în bani (dar nu înseamnă să nu încercăm! 😛 ), e chiar o bucurie. Dar nu e suficient.
    Iar eu cred că e fundamental greşit să vrei să fi ales calea altora, chiar şi a părinţilor tăi. Eu am încercat reţeta asta o vreme. N-a mers şi-am plătit comoditatea de a fi vrut să trăiesc o viaţă prefabricată. Dar nu-mi pare rău, acum mă găsesc mai indecisă decât atunci, mai neştiutoare dar mult mai pregătită. Pentru a-mi plăcea la nebunie 😉 Să nu-ţi pară rău.

    0
  4. Andreea P.

    Hm… nu e chiar asa, ca un mosulet dragut iti da binete si uiti tot. Ma rog… a fost un sentiment ciudat si foarte frumos. Nu cred ca m-ai inteles cum trebuie.

    0
  5. Ba da, chiar aşa e. Să nu-ţi pară rău, voiam să zic şi… am sintetizat. Că poate-ţi mai trece regretul, na. 🙂

    p.s. Eram de mână cu iubitul meu mergeam pe o terasă la suc. Din gaşca ce era deja strânsă, a zis cineva “uite, au venit şi domnii doctori” 😀 Mi-a crescut inima-n piept.
    Dar mulţumirile din partea oamenilor pot veni şi fără să porţi un halat, Andreea. 😉

    0
  6. Valeriu

    Ce se mai bate monedă cu plecatul ăsta, cu bagajele făcute… uff. Problema e ca nu pleacă cine trebuie. :))

    Dintr-o promoție 3% vor fi excepționali, oameni dedicați muncii lor înainte de toate, 7% buni meseriași cu ochiul fixat pe cont, iar restul 90% cei mai buni din satul lor, intervine și un vag “dacă vor mai fi” care în orice domeniu ar fi nici nu are rost să te mai gândești la existența sau problemele lor. Contează cam cât un bec ars la un frigider gol.

    Acuma îi păcat de cei 3% că în baza lor stă progresul și calitatea școlii școlii românești de medicină, ei sunt viitorii dascăli. Acum sunt încă profesori din vechea școală, dar peste zece ani va fi cam pustiu. Aici e singura problema serioasă.

    Serviciile de calitate vin de la cei 7%, nu oferi calitate nu faci bani. Nu ai bani, nu poți oferi servicii de calitate, oricât de inginer ai fi, dint-un cui si-o sârmă nu poți face submarin. :))
    Înainte de a fi un un medic bun trebuie sa fii un manager excelent.

    1+
  7. Acum sa ma scuzi ca nu pot rezona cu frecventa pe care te-ai aflat cand ai scris asta, dar mie mi-e chiar mila de baietii astia ce nu au luat Bac-ul. Nu de toti, dar suficienti incat sa o spun.

    0
  8. Si apropo de uniforma, pentru ca se poarta in comentarii observ. Sa stii ca uniforma, acolo unde se impune ca necesara, iti da o satisfactie deosebita. E eticheta sociala sub al carui brand te exprimi si te prezinti lumii care nu te-a cunoscut vreodata.
    Sa fii medic poarta o uniforma frumoasa, sa fii preot, la fel, sa fii cadru activ in armata sau celellalte institutii de ordine din tara.
    E placut. 🙂
    Se poate sa fiu si putin subiectiv dar exprim sincer ce apreciez mai mult.

    0
  9. un_strain

    Un articol foarte bun, scris cu patos!
    Ma inclin!

    0
  10. Valeriu, foarte corect ceea ce spui. Problema e că ăia 3% nu sunt dascălii de mâine, fiindcă oamenii sunt prea scârbiţi de sistem, ca să rămână în el. Crede-mă, vorbesc din mijlocul problemei. Salariile din mediul universitar sunt un jeg, pupatul în fund la mare artă, iar dacă nu ai vreun unchi, mătuşă etc sus-pus, şansele sunt mici pentru tine. Nu că ai fi tu vreun prost sau neapreciat, ci fiindcă sunt alţii care trebuie să ocupe unele posturi. Şi ajungi să nu ţi le mai doreşti. Am asişti la facultate conştienţi de faptul că promovare pentru ei nu există, atâta vreme cât în catedră coexistă fiica profului. Un exemplu.
    În rest, ce voiam să spun e că nu calitatea pregătirii medicilor tineri a scăzut, ci a crescut numărul celor mai puţin serioşi. Dacă acum 20 de ani, o promoţie la medicină număra 100 de suflete, anul ăsta, ea numără peste 1000 (vreo 1200 mai precis, doar în Cluj-Napoca). Din mia asta, precis este o sută excepţională, dar restul strică imaginea.

    Ernest, băi, dar şi mie mi-e milă de ei. Serios, fiindcă nu au nici o vină de a se fi aflat la momentul ăsta în clasa a 12a. Ştii care e culmea? Că am discutat cu mai multă lume, iar fiecare generaţie crede despre ea că e generaţia de sacrificiu. Şi generaţia mea şi cea cu 2 ani mai mare şi cele cu mulţi ani mai mici. Doar că…de-un 5, serios… BACul nu e limba chineză, cu toate că am certitudinea că şi aia se poate învăţa.
    În ceea ce priveşte uniformele, ai dreptate. Şi-mi permit să adaug că la medici admir halatele albe, nu pe cele multicolore, că nu mai ştim care-i responsabil de curăţenie şi care de medicină… Fără supărare. Şi da, sunt frumoase. Ştiu că noi ne doream în liceu aşa o uniformă. Ca să ştie toată lumea cine suntem 😀

    un_străin, patos, dară! sau prea multă cafea 😛

    0
  11. Valeriu

    Nepotismul și angajatul fără competențe e sinucidere pe termen lung și cheia marilor frustrări pentru ambele părți implicate.

    Când învățământul privat va fi serios analizat, văzut și tratat ca un business eficient, nu va fi loc de nepotism. Învățământul privat este încă în fașă iar cel de stat e cu un picior în groapă, e o perioadă de tranzitie, dar trece ea.
    În orice business ai nevoie de specialiști, mulți și buni pentru că bani serioși faci cu străinii nu cu familia. Iar cei 3% de care vorbeam au un viitor. Absolut garantat. 🙂

    Tinerii din ziua de azi s-au cam puturoșit, nu e nici un sacrificiu să fii leneș. Asta ne va costa pe termen lung.
    Dar hei… mai mulți proști mai mulți bani. :))

    1+
  12. Invitația este mereu la un ‘zbor plăcut’ din cuibul național. Locurile pe meleagurile mioritice sunt limitate.

    0
  13. Tie acum ti-ar fi bun un tricou pe care am să scrie așa: NOI ĂȘTIA CÂȚIVA. 🙂 Stii tu, Laura Vargalui- praf.

    0
  14. Cristian

    pe salariu de 5 ori cât al unui rezident, maşină şi telefon de serviciu

    Dacă și blondele au ajuns să pună botul la mașina și telefonul de serviciu…

    P.S. Fraudă de 20 de milioane de dolari. FBI caută în România escrocii de pe Internet:UPDATE 14.00 Doi medici stomatologi sunt implicaţi în reţeaua destructurată cu ajutorul FBI şi Secret Service 😀

    0
  15. aaa…Cristian, ce e gresit la o masina si un telefon de serviciu?

    0
  16. Cristian

    Nu e nimic greșit, dar nu înțeleg deloc accentul pus pe asemenea lucruri. Prefer să fiu suficient de bine plătit încât să mi le permit eu, nu să le primesc ca să pot fi frecat la cap non-stop. Știu cazuri concrete de oameni pățiți cu laptopul.

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 185 queries in 0.477 s