Despre colegii mei, viitorii voştri medici

În condiţiile în care tinerii din ziua de astăzi întâmpină reale dificultăţi (şi umane, e drept, am auzit că unii aveau nişte dileme privind virgulele lui Stănescu, Nichita, vreau să zic) în a obţine preafericitul 5 la BAC, într-o lume în care puştii stau laţi prin baruri de dimineaţă, într-o eră în care nu maneaua e cel mai mare pericol, ci house-ul din cluburi, combinat cu stroboscoape, Redbull şi o viaţă fără perspective, vin eu să vă vorbesc despre colegii mei, viitorii voştri medici.

Ştiţi, la festivitatea de absolvire de la Cluj (la care cu bucurie, emoţie şi piele de găină am participat), mulţi dintre vorbitori au menţionat vestul şi ne-au urat drum bun. Ca nişte părinţi care-ţi arată uşa din momentul în care calendarul îţi anunţă majoratul. Un fel de “Hai pa” în loc de “la mulţi ani”. Dacă mi s-a părut urât? Nu ştiu. Însă mi s-a părut real. Mulţi îşi doresc asta. Nu toţi vor reuşi. Unii vor ajunge distribuitori de medicamente pe salariu de 5 ori cât al unui rezident, maşină şi telefon de serviciu, plus nopţi integral dormite ca bonus. Câţiva se vor dedica afacerilor de familie, construind dinastii în care nu se regăsesc decât cu numele: buticuri de parter de bloc, covrigării şi alte chestiuni de acelaşi nivel academico-ştiinţific. Unii se vor căsători şi se vor înmulţi cu spor şi acceleraţie liniară pe direcţie tot înainte, că-nainte era mai bine. Sensul deplasării lor prin viaţă îl vor afla mai târziu, atunci când li se vor scula -în zorile deschise cu urlete de bebeluş- întrebări care încep cu “dacă” şi se termină cu “parcă”. Şi am oroarea faptului că vine un moment în viaţa omului, când singura care se mai scoală dimineaţa e dânsa, întrebarea. Şi nu, nu vă imaginaţi că tocmai ce-am făcut teoria ironiei fine, ci vorbea sincera ciudă din mine. Vreau şi eu urâtul meu, cu care să ridicăm împreună semne. De întrebare, de exclamaţie şi de trecere a noastră prin lume. Dar nu ascultaţi la mine, care mai am până să-mi aflu sensul vieţii ori pe cel al decibelilor ieşiţi dintr-un pachet de 3 kile şi-un zâmbet.

În condiţiile în care admiterea la Medicină nu mai e nici jumătate din ce-a fost pe vremea mea, nu zic de a părinţilor noştri, într-o Românie în care tot mutul e absolvent de studii superioare, făcute cu chiu şi vai pe la Universitatea Glâmboaca de Sus (am convingerea că cei care urmează cursuri la fără frecvenţă le urmează mai conştiincios; oamenii ăia îşi dau weekendurile pe şcoală!!!) şi-ntr-un sistem medical aflat într-o putrefacţie absolută, vin eu să vă vorbesc despre colegii mei, viitorii voştri medici… E adevărat că suntem mulţi, e-adevărat că ne place cafeaua, tutunul şi muzica tare. E adevărat că unii suntem copii de doctori şi alţii de profesori universitari. E adevărat că la unele examene copiem şi că nici la cursuri nu ne-am trezit întotdeauna. Că nu mai credem în nici unul dintre motivele care ne-au adus pe băncile facultăţii şi că au fost multe momentele când am regretat.

Dar la fel de adevărat e şi că nu suntem toţi aşa. Credeţi-mă, îi cunosc pe oamenii ăştia, trăiesc printre unii ca ei. Sunt prietenii mei. Copii care au învăţat manuale întregi în recorduri incredibile. Tineri care şi-au închis sâmbetele în biblioteci şi şi-au închinat nopţile consumului de neuroni. Am văzut găuri în scaune, făcute de colegi de-ai mei. I-am auzit punând replici deştepte pe tabla profesorilor uimiţi în faţa unor cataloage goale de semnificaţie. I-am ştiut trezindu-se dimineaţa nu pentru stagiu, ci pentru pacient. Şi i-am consolat când în loc de 10 au luat 9. De am rămas eu mută, cea care acum înţelegea cum poate conta o notă chiar şi atunci când nu mai contează. Noi n-avem voie să facem greşeli. Din anu’ întâi am învăţat că trebuie să te pregăteşti de 9, ca să iei 7. Oare cât o fi să-nveţi mai mult de “negreşit”? I-am văzut muncind seara nu pentru mers în baruri, ci pentru purtat halate peste zi. E mai scumpă diploma aia decât pare la o primă socoteală. I-am auzit înjurând sistemul, profesorii şi şcoala, dar nu i-am văzut niciodată refuzând omul. Chiar şi cu cei mai urlăcioşi dintre prunci au răbdare. Şi nici măcar nu-s pruncii lor. Le-am bănuit gândul la bani, dar s-a dovedit păcăleala mea. Fiindcă, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că nici un om pe lumea asta nu-şi dă tinereţea doar pe promisiunea de a recupera investiţia după atât de mulţi ani. Primii 6 fiind doar de încălzire. Că bani mai găseşti, dar cu tinereţile nu umblă nicăieri câinii în coadă.
Colegii mei, nu toţi, dar sunt câţiva: oamenii momentului. Care îşi trăiesc imensul avantaj în faţa oricărui savant al vremii: setea, perspectiva şi globul.

Astăzi, încă îi avem aici. Excepţionali, dar cu bagajele de drum. Viitori, dar nu pentru noi. O alegere pe care n-o înveţi la şcoală: să fii viitor, dar pentru tine. Eu v-am spus doar ca să ştiţi. Despre colegii mei, nu toţi, dar sunt Câţiva. Care au învăţat ca-n vremurile clasice şi care vor face istorie în cele moderne. Nu toţi, dar precis Câţiva. Pe a căror mână m-aş lăsa.

sursa 1