Luna: October 2009 (Pagina 2 din 3)

3 diplome şi nici o experienţă

Aceasta este drama studentului de azi.

Iar dumneavoastră, din postura de angajatori sau aplicanţi la un post, precis puteţi confirma. Mulţi au diplome, puţini ştiu să facă lucruri. Şi toţi au pretenţii.

Să vă spun ceva. Poate săriţi că mă trezesc şi eu vorbind, când traiectoria mea profesională e altfel decât scrie-n tiparele voastre, însă, dragilor, fiecare dintre noi a ştiut care-s paşii, când a intrat în horă. Că dacă ţineţi neapărat, pot şi eu să mă vait (că tare mă pricep) că facultatea-mi ţine o veşnicie, că am colegi de liceu care câştigă şi mia de euro, fără să fi fost ceva deşteptăciuni ieşite din comun, în timp ce eu produc la momentul ăsta doar pagubă şi găuri în buget, ş.a.m.d. Unde bugetul nici măcar nu e al meu. Mda. E şi ăsta un talent.

Revenind. Dacă tu ca student ai impresia că lumea e rea şi tanti de la interviu pusă pe contre, dă-mi voie să îţi dau o veste: trăieşti pe altă lume. Dacă tu crezi că orice lucru se obţine doar cu mama de mânuţă şi cu tata dând telefoane, din nou, eşti din altă dimensiune. Nu zic că lucrurile astea nu se întâmplă, departe de mine gândul. Dar să ne concentrăm pe ceea ce ne interesează. Să arătăm ceea ce suntem şi, mai ales, ceea ce putem deveni.

Eu vă garantez că mâine să mă duc la un intreviu de job într-o bancă, mă iau ăia cu fulgi cu tot, măcar că abia ştiu deschide excel-ul. Dar îl învăţ în 2 zile cu toţi fulgii din dotare, cu tot. Aţi înţeles?

  • Veniţi cu o diplomă în faţa omului şi tot golul de experienţă pe care-l puteţi duce. Şi arătaţi dorinţă nebună să-l umpleţi până vă deşelaţi.
  • Învăţaţi ce-i ăla branding personal, faceţi-vă rost de-un twitter şi-un linkedin. Ca să nu mai zic ce carte de vizită excepţională poate fi blogul.
  • Citiţi cărţi de vânzări, chiar dacă vă ocupaţi cu croşetat de botoşei. Poate într-o zi veţi vrea să vă ridicaţi din fotoliu. Sunt extrem de educative pentru viaţă, indiferent de domeniul profesional. Aştept clipa când şi medicii vor pricepe asta.
  • Nu încercaţi să păreţi mai isteţi decât sunteţi, că n-o să vă iasă. Omul ăla are oricum mai multă cunoaştere şi experienţă pe subiect. Deci, vă face. Iar voi vă faceţi de hahat, vorba unui mare om.
  • Nu citiţi cărţi despre cum să te comporţi la interviu. Au rolul de a modela în tipare şi de a clona imaginea după cea a celorl mulţi de dinaintea voastră. Nu zic să mergi în pijama la angajator, dar nici să-ţi laşi autenticul la uşă.
  • Nu încerca să anticipezi întrebări sau să speculezi răspunsuri. Cu adevărat impresionante sunt doar replicile la care nu te aştepţi. Aşa şi pentru angajator. Iar el le-a auzit pe toate!
    Nu te gândi la ce s-ar putea gândi el. Oricum n-ai cum să aflii vreodată, deci la ce bun să-ţi iroseşti timpul şi energia?
  • Imaginează-ţi că şi el face pişu şi caca de mai multe ori pe zi. Ba îl mai trece şi câte un pârţ. Cuvinte urâte pentru o domnişoară ca mine, dar sunt blondă şi mă scuz. Ideea e să nu vă uitaţi la nimeni din poziţia ghiocelului, că şi demniitatea e o virtute. Iar umilinţa -un defect, când e prefabricată.
  • Întrebaţi mai întâi de îndatoririle voastre şi apoi de drepturi. Interesaţi-vă exact ce anume se doreşte de la voi şi daţi o apreciere cât mai sinceră a capacităţii voastre în momentul respectiv pentru treaba respectivă. Pe scurt, dacă te ţine sau ba. Şi spuneţi cu voce tare. Veţi fi apreciaţi pentru asta.
  • Iar dacă vi se pare că sunteţi puţin depăşit, spuneţi perioada de care aveţi nevoie pentru a munci să ajungeţi la nivelul dorit. Nu există nu ştiu, ci doar mi-e lene. Iar dacă vă e lene măcar puţin, părăsiţi în tăcere încăperea.
  • Nu încercaţi să afişaţi entuziasm şi nici să zâmbiţi, dacă nu vă vine. Hai să fim serioşi, fiecare are un mic detector de teatru la purtător şi …ţi-ai dat cu firma-n cap! Nimic nu e mai moartea angajării decât un rânjet iliescian şi-un comportament agitat.

Fiţi voi! Glumeţi sau tăcuţi, sobri sau zâmbăreţi, blonzi sau bruneţi. Şi nu uitaţi că interesul de a găsi ceva potrivit e de ambele părţi. Ei vor un om, voi vreţi un job.
– Singurul lucru care trebuie adaptat e atitudinea. La interiorul dumneavoastră.

De ce -uri

Actualul tău prieten va plăti întotdeauna păcatele celor de dinaintea lui.

Oare soţii plătesc pentru toate greşelile foştilor iubiţi? Şi atunci pentru greşelile soţilor cine plăteşte?

Încerc să elucidez mecanismul prin care oameni buni nu primesc întotdeauna ceea ce merită. Şi nu reuşesc să depăşesc momentul. Sau să îmi dau seama de algoritmul prin care se stabileşte cine cît merită.

Din nou, acesta nu este un post. Dar dacă aveţi răspunsurile care fug de mine la ora asta, rogu-vă, împărtăşiţi-le. Şi vă promit c-o să mai luminez şi pe alţii.

Loc cămin Bucureşti

Later edit:

UPDATE pentru băieţi: loc în caminul u5 regie (tip garsoniera )
relaţii la tel 0766 29 30 55

Anunţ:

*În atenţia studenţilor care încă mai caută un loc de cazare în Bucureşti
Cameră de 3 fete, cămin U5, garsonieră – gen, cu baie şi bucătărie;
Cele interesate să sune la 0766343644.

Menţionez că numărul de telefon NU ESTE AL MEU. Puteţi avea încredere că nu-s aşa tembelă încât să-l dau public. Şi să vă păstraţi cenţii de verificare.

Timp în decupaje

Ştiţi, era o vreme când credeam că pe bebeluşi îi aduce barza şi că pentru a-i avea trebuie să te căsătoreşti la primărie. Azi am depăşit cu succes prima noapte nedormită din pricina  bocancilor păşiţi în viaţa mea prea dintr-o dată şi mă uit cu nedumerire clasică la nelămuririle epocii respective.

Eram într-o cafenea rece din capătul Haşdeului, în anul trei, ţin minte. Cu două ceşti grăbite de timp şi poveşti rătăcite de evenimente. Peste asta chiar n-am să trec vreodată. Şi un zâmbet schiţat într-un colţ de gură mică. Plus un al treilea musafir neinvitat. Picat ca musca-n lapte şi mărturisirile noastre.
Sunt oameni cu care vorbeşti ore şi nu spui nimic şi sunt prietene care n-au nevoie decât de un colţ de gură mică, să te-asigure că are să fie bine.

Sau mă amintesc într-o stare de îndrăgosteală cu mâncărici în tălpi şi pe el într-una de luciditate absurdă. De grijă atentă cu destinaţie clară de resemnare. Ştiu vocea lui şi  tonul ascendent la final de convorbire. Dar am uitat tot ce-mi spunea. De fapt, nu cred c-am auzit vreodată. Era ceva de noi, apoi de mine şi de el, iar eu ştiam că nu-i de bine şi nici nu mai voiam să ştiu.

Sau Dacia drumurilor noastre de liceu. Cum mi-a purtat pedala şi dorul pe cărările unui Sibiu care-a crescut prea mic pentru o fată aşa de mare. Aveam permis de conducere. Şi în seara aia, când acasă era lume, care nici să plângi nu te lăsa, am zorit până la ea în poartă. Fiindcă întotdeauna rănile ustură mai puţin când te prăbuşeşti în braţe larg deschise.

Azi ştiu că pentru bebeluşi e nevoie de iubire şi acte de încredere. Mai ştiu că durerile seacă precum apa din pahar. Cu timpul. Că prietenele au motive când îţi zâmbesc cu duioşie, iar oamenii pot avea dreptate chiar şi când tu nu o auzi. Că rănile se înnoiesc, maşinile se schimbă, doar braţele deschise rămân. Să amortizeze impactul dur când te loveşti de tot ce nu credeai că te atinge.

Re-poezie de weekend

Una din dimineţile acestei săptămâni a fost absolut minunată, în ciuda unui dramatism deloc exagerat al aburului de nes frecat cu zahăr brun. A fost o dimineaţă de leneveală, de studenţie clasică, de prietenie neprogramată. N-am făcut nimic din câte ne-am propus. Doar cafeaua s-a băut şi vreun litru de ceai. Şi s-au golit scrumiere.

Personal, fumul de ţigară mă dezgustă. Dar sunt momente, când se integrează perfect în decor. Se întâmplă să-mi placă, pentru că ai impresia că răspunde la ce-aude în perfect acord cu starea aia. De poveşti. Şi se mai întâmplă să-mi amintească de două prietene bune, care pipă ca turcii. Şi de ele îmi place.

Iar după dimineaţa asta târzie, care s-a încheiat cu o plăcintă caldă şi o ţigară înecată în scrumul proaspăt la ora 4, am rămas cu amintirea firelor de păr care mi s-au ridicat pe antebraţe. O să o rog să mă lase s-o înregistrez o dată, prea frumos spune versurile, prea din suflet zice cântecele. Are voce de artist şi spirit de copilă. Şi mai are-un fel al ei de a vorbi cu tine, cu efecte imediate de piele de găină. Ne-a cântat şi ne-a şoptit versuri cu-o dăruire cu care nu va putea niciodată răspunde la un examen. Şi cu o precizie pe care ţi-ai dori-o şi pentru tine. Eu mereu mă încurc printre cuvinte şi pot doar să lălăi din vârful buzelor o piesă.


Eugen Avram – Cantec pentru tine

Imaginaţi-vă trei căni pe masă şi-o scrumieră, un set de poezii şi-o şoaptă cântată. Şi să vă mai imaginaţi şi două blonde cu-o brunetă, care s-au transpus vârstei şi vremii şi s-au reinventat… într-o dimineaţă târzie. Care s-a încheiat cu o plăcintă caldă şi o ţigară înecată în scrumul proaspăt de la ora 4 …

Mi se face pielea de găină.

Să te desparţi de viitor

Săptămâna asta am primit un Telefon. Unul din cele mai la fix venite telefoane din viaţa mea. Atâta coerenţă şi atât adevăr. Într-un receptor prea obraznic pentru o rană deschisă. Dar luciditatea a prins ecou, şi copila – curaj. (Şi când te gândeşti că era să nu răspund! La număr neafişat.)

Iar acum se plimbă printre taste şi pixeli, cu înţelepciunea bătrânească a tăcerii. Curajul prinde contur, căci viitorul începe să se întâmple. Şi n-ai încotro. Că uneori aleg alţii pentru tine.

În semn de mulţumire? Ar fi prea puţin.
Vă încredinţez tăcerea-mi. Eu am ţipete de adunat.
Întineresc.

*Postul ăsta n-are nici un sens. E pentru mine.

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 155 queries in 0.253 s