Ci salvare.
Voi faceţi cum vreţi, eu ştiu ce am de făcut.
Luna: October 2009 (Pagina 3 din 3)
În publicitate se învârt o grămadă de bani. Oriunde ar fi ea, pentru publicitate se plătesc bani grei, să zicem. Adică, atenţia noastră e preţioasă. Atât de preţioasă, că unii plătesc 2500 euro pe 30 secunde spot în prime-time (asta îmi zice un PR al Antenei 1). Ca să apari la Răzvan şi Dani dis-de-dimi, când nici bună-mea nu s-a trezit încă, iar costă două mii juma’. De banii ăstia, au ei dreptul să facă puţin mişto de tine, dar măcar te văd vecinii la TV.
Dar nu despre asta voiam să vorbesc. 
Ci despre faptul că reclama în ziua de astăzi – aia de la TV ori din reviste ori de pe stradă- funcţionează poate pentru minunata mea bunică, aventurată în căutarea zahărului ideal. Că nici să faci asemenea Apfelstrudel nu-i uşor! În rest, noi ăstia mai dezmeticiţi, care mai apucăm la un google şi youtoube ieşim încet-încet din orice target. Fiindcă, pentru noi reclama funcţionează cel mult la nivel informativ, nicidecum persuasiv.
Când v-a convins ultima dată un clip să cumpăraţi produsul? A, că ştiu că există şi cutare cremă mai minune decât aia pe care o am acasă e una, că mă duc şi mi-o chiar cumpăr e alta. Psihologia tânărului consumator se schimbă. Omul începe să caute informaţie, fond şi mai puţină formă. A, că râdem de clipurile proaste sau le lăudăm pe cele isteţ concepute e una, că ne ducem şi ne chiar cumpărăm produsul e alta.
Momentan, cred că cel mai mare succes ca putere de convingere o au ofertele prezentate. Da, astea mai pot convinge. Chiar dacă am ajuns să înţelegem şi faptul că degeaba plătesc 2000 de minute în reţeaua mobilă, dacă eu vorbesc numai pe fix. Însă am înţeles să mă uit după varianta care mi se potriveşte. Fiindcă şi dacă nu e cel mai bun “deal” al lunii, pentru mine poate fi cel mai ieftin.
În fine, reclama viitorului e recomandarea. Iar cerecomand.ro – un concept excepţional. Nu m-au plătit să scriu asta, ci o cred până în măduva oaselor. Nu are legătură cu neîncrederea, ci vu bombardamentul mediactic căruia suntem supuşi. Singura noastră salvare este şi va fi RECOMANDAREA.
Iar despre influenţa recomandărilor mele personale în exemple concrete, revin.
Uitaţi, zilele astea se împlineşte primul meu an de Bucureşti.
A fost un an mai surprinzător decât mi-aş fi închipuit vreodată. În cele mai întunecate coşmaruri şi în cele mai frumoase vise. Dar dualitate e numele meu şi o simt în fiecare zi. Eu sunt un suflet care a crescut pe drumuri. Cum zice mama, atâta vreme cât a avut ea grijă de mine, nici mucii nu mi-au curs. Acum, sunt zile când n-am vreme nici să mănânc. Noroc că grija ei încă mă urmăreşte. Pe fiecare drum pe care o apuc. Adesea am impresia că părinţii îmi sunt trambulina pregătită în orice moment. Iar calitatea cea mai mare este că propulsează saltul, chiar şi când nu înţelege traiectoria. Că destinaţia nu o cunoaşte nimeni. (Sau, dacă aţi auzit ceva, daţi-mi şi mie un mail. Numa’ nu ziceţi cum se termină..)
Bucureştiul e oraşul în care, când nu mai ai nimic, îţi rămân atâtea lucruri de făcut! E singurul loc care are proprietatea de a mă scoate din rahat, doar dacă m-am scos din casă. După cum spuneam, e oraşul unde se întâmplă lucruri, numa’ dacă ieşi pe stradă! Bucureştiul e ceea ce îţi rămâne când ai impresia că ai pierdut tot. Doamne fereşte ca impresia asta să chiar fie adevărată. Dar câte păcate nu ne-am făcut cu astfel de gânduri?
Bucureştiul nu e locul unde să îţi creşti copiii. Dar e cuibul unde să creşti tu, mai întâi. Te învaţă de bune şi de rele, e atât de mare, încât poţi culege fix ce-ţi place şi-ţi cade bine la stomac. Te iartă dacă întârzii şi nu te judecă după cum eşti îmbrăcat. Bucureştiul a ieşit de sub mirajul piţipoancei şi e impresionat de un zâmbet nemachiat. Şi până nu încercaţi, nu mă contraziceţi! E locul unde oamenii au venit către mine fără să-i chem. Şi mulţi dintre ei au rămas. Iar asta e bogăţia pe care am strâns-o tot anul ăsta.
Locul naşterii, accentul nefabricat şi numărul de pe plăcuţa maşinii sunt o carte de vizită extraordinară. Sunt un atuu într-un Bucureşti în care ne adaptăm cu greu. Că tot asta aud. Şi că oamenii sunt răi. (N-am văzut, dar umblă vorba… ) Hai să ‘începem’ o comunitate a provincialilor din nord-vest, în care să vorbim pe limba noastră. Şi vă promit eu că nu e nici oraşul ăsta aşa de negru!
Am înfiinţat un group ( deocamdată sunt doar eu, dar la ultima verificare o singură persoană nu forma o mulţime) : Clubul ardelenilor în Bucureşti. Comunitatea ardelenilor, bănăţenilor etc se strânge pe net, pentru început. Şi mai vedem noi…
Cu drag de voi şi de Bucureştiul lor,
🙂
