Apropo de critica din postarea asta, vin cu următoarea completare:
-LOC PENTRU MUCURI DE ŢIGĂRI-
Unde autorităţile se fac că plouă, omul sfinţeşte locul. Mult e până vrem…
Luna: October 2009 (Pagina 1 din 3)
De curând, cineva mă avertiza din nou, că prea îmi pun sufletul pe tavă, pentru a-l împrăştia porţionat în fiecare post.
Şi tot de curând, altcineva mă întreba dacă mint vreodată pe blog.
În ambele situaţii, m-am apărat invocând autenticitatea. Se poate ca uneori luminile în care-mi aşez cuvintele-n tablou să fie conştient dramatizate. De amorul artei, cum s-ar zice. Iar alteori, din amor propiu, să-mi pălesc din simţire. E chestie de saturaţie, nu de culoare în sine. Oricum, astfel de postări n-or să mai fie. Deoarece copila creşte şi imaginaţia-i oboseşte.
În altă ordine de idei, a-ţi pune sufletul pe tavă presupune curaj. Fiindcă mai bine îl oferi tu, decât să se servească oricine îl doreşte.
Voi cum staţi cu tăvile? Da’ cu minciunile?
Ca să vedeţi ce am văzut, că dacă doar vă povestesc, ziceţi că a luat-o razna blonda. Deci, dovada:
Nu înţeleg de ce românul e astfel configurat, cu un simţ al miserupismului exagerat şi cu o prostie fără margini, uneori. Nu pricep de ce simţul proprietăţii rămâne încuiat după uşa lui metalică de la apartament. De ce nu vede că şi scara blocului face parte din acasă. Oare ca să ajungă aici, pe unde trebuie să treacă mai întâi? Că şi liftul e parte din casa lui, din moment ce îl foloseşte de fiecare dată când vine sau pleacă de-acasă. De ce, din momentul în care un lucru nu e doar al tău, ci al mai multora, toată lumea fuge de responsabilitate? Chiar dacă depinde de bunul respectiv în fiecare zi, ba chiar şi în weekend. De ce, dacă am doar o mică parte din ceva, îmi bag picioarele cu ostentaţie şi aplauze. De ce-s aşa de prost încât să-mi arunc gunoaiele pe geam şi nu la ghenă? De ce-s aşa sălbatic, încât să sfidez coşul verde prins de garduri. De ce-s aşa grozav cât să-mi permit să-arunc ţigara pe geamul de la maşină. De ce-s român şi-mi folosesc asta drept scuză…
Evident, am luat resturile şi le-am aruncat la coş. Fiindcă doar gândul la starea alimentelor plimbate o noapte între etaje, îmi tăia pofta de mâncare pentru toată săptămâna. Şi mă întreb: Oare câţi locatari au mai trecut prin lift? Că pe ăla care le-a lăsat l-aş arunca eu de la balcon, ca pe un gunoi de pus la ghenă.
———————————–
Casa noastră nu e doar acasă. Ci e şi în cartierul în care ne trezim în fiecare dimineaţă, pe strada pe care ne parcăm maşina sau de unde ne aşteptăm autobuzul. E şi acolo unde ne face câinele caca şi unde ne umblă copilul la joacă. Tot casa noastră e şi alimentara care ne aduce pâinea şi chioşcul de unde ne luăm apa.
Dar fiecare loc pe lumea asta e casa cuiva. Şi cum s-avem pretenţii de respect când noi înşine nu cunoaştem ce-i ăla. Am încălecat pe-o şa. Şi m-am dus la şcoală.
Se întâmpla ieri pe la amiaz, în apropierea unei guri de metrou din însorita capitală: O fată – la început de tinereţe (acum cu tot make-up-ul şi extrakilele zilelor noastre nici nu mai poţi aprecia vârsta unui om) – semileşinată pe un scaun, într-un cort din ăla electoral. Lume îngrijorat-agitată în jurul ei, m-am dus şi eu să văd dacă pot fi de folos.
Şi ce să vezi, fata zăcea, dar conştientă şi coerentă. Mă rog, în limitele posibilităţilor fiziologice personale, o să vedeţi de ce. Multă lume în jurul ei, aşa că în ordinea importanţei acţiunilor, am zis aşa: că s-o aşezăm într-o poziţie mai orizontală şi că sunt studentă la medicină şi îi vreau pe toţi afară, să nu îi luăm aerul fetei. N-a ieşit nimeni. Şi o babă a sărit: tu nu vezi că nu se poate ţine pe picioare, cum s-o-ntinzi, măi dragă?!
Acum, între noi fie vorba, eram în hanorac cu glugă şi-n adidaşi, deci blonda care gândeşte nu inspira mai mult de clasa a 10a cu indulgenţă, deci oamenii nu trebuie foarte judecaţi. Să zicem.
Prima misiune eşuată, tipa a început şi să tremure, aşa că am încercat să scot ceva de la ea. Vă fac un rezumat: Cică e sub tratament injectabil cu calciu, dar de o săptămână a întrerupt. Motivul: lipsa de bani. De dimineaţă la micul-dejun – nimic. (vă daţi seama că suntem în plin rezumat şi fac eforturi de autocenzură, că îmi gălgâie-n guşă nişte vorbe mai puţin obiective, mai ales că aspectul domnişoarei nu sugera “daţi-mi cinci mii, că vă spăl parbrizul”. Adică, rimelată, rujată, încercelată.. să zicem că mi-aş fi vândut un cercel pe o pastilă de calciu şi-un covrig de dimineaţă). Între timp, cineva plecase la farmacie, salvarea fusese chemată. Mai rămânea să încerc să-i ridic puţin glicemia, că oricum altceva nu îi puteam face cu mâinile goale, aşa că i-am dat să bea puţină apă cu zahăr. Ce mi-a zis? Că ea nu mănâncă dulce.
Iar asta a fost maximul pe care l-am putut suporta eu, ca nici medic şi nici blondă, noroc că ajunsese şi salvarea, de am plecat urgent să-mi văd de ale mele prostii, măcar să nu mă mai enervez de ale altora. În mijlocul crizei te-apucă slăbitul, duduie? Păcat că nu te-apucă intelijenţa de-o ureche, că de atâta e nevoie ca să nu mai tremuri aşa.
Mă enervează cumplit oamenii ăstia. Care au impresia că dacă fac 5 zile ceva pentru sănătatea lor, o să-i ţină tot anul. Organismul nostru nu funcţionează pe datorie!!! Suntem dependenţi de apă şi oxigen, plus alte câteva elemente. Nici nu e limba chineză: Nu pot să respir astăzi şi să sper c-o să-mi ajungă şi mâine.
La mintea cocoşului, ziceţi? Eah, găinile cu cercei în urechi nu ajung nici până acolo.
Urăsc toate formele condiţionalului optativ şi pe ăla care le-a inventat.
Că intenţia contează e una din cele mai cretine minciuni pe care a inventat-o omul. Iar aici nu-l mai urăsc pe ăla unu’, ci pe toţi ceilalţi, care au transmis-o oral, ca pe-o boală incurabilă, până la mine.
Intenţia e o curvă. Care spală mâini. Sau suflete mânjite de iluzii.
E chiar mai puţin decât nimic.
Fiindcă nu ţine cu nimeni, sare din patul unuia direct în al altuia, nu are culoare politică şi nici frică de Dumnezeu. Dar e invocată pe acelaşi principiu, doar că mai des decât policrucile pe piepturile preacuvioşilor, în dreptul Mitropoliei: nu ştii dac-ajută, da’ nici nu ‘te rişti’ fără.
Mama maşteră a Intenţiei e Dorinţa. Între ele există o anumită legătură, dar niciodată de sânge. Iar legăturile adevărate capătă contur fizic, dincolo de poveşti sau cai verzi pe pereţi… Şi cum Intenţia se naşte din lipsa Dorinţei, moare o dată cu apariţia ei. Când se transformă în concret.
Fiindcă, atunci când vrei, nu mai există condiţional optativ.
Poate ştiţi voi mai bine, că eu m-am tot gândit, am întors-o pe toate părţile – problema- şi tot nu i-am dat de cap.
Weekend-ul ăsta am fost la târgul ăla de turism de la Romexpo. Şi nu m-am mai putut minuna de colecţionarii de pliante!!! Erau unii, domne, care voiau pliante, “da’ doar din astea aveţi?” şi roşii şi verzi şi uscate. Purtau teancul sub braţ, cum merg studenţii la facultate. Sau piţipoancele în club.
L-aş fi întrebat pe careva dacă-şi aprinde focul acasă cu ele, că la ciorbă nu cred că le pune. Ciudat hobby şi ăsta. Ori obsesie? Sau e pur şi simplu firea românului mult prea tentat să nu profite, dacă e pe gratis. Chiar dacă lui nu-i foloseşte la nimic.
Pentru sugestii şi reclamaţii folosiţi câmpul de comentarii. Eu abandonez ideea…
