Încep cu o-ntrebare: dependenţa ce semn are, plus sau minus? unde o trecem pe listă, la strict calităţi sau strict defecte? la patologic sau fiziologic? Sau facem discuţie, ca la algebră. Că ne-am obişnuit prea bine şi ne şi place de crapă cămeşa pe noi de supărare când intervine vreun factor combatant. Indiferent că e vremea de afară ori vreun doctor radical sau blugii care se încăpăţânează să se tragă pe fundic. Precis e noul detergent de vină. Ori au intrat la apă! Blugii, dar şi mecanismele cauzalităţii indirecte.

Da’ vorba lungă -sărăcia omului: (c-or fi vicii ‘au ba, răsfăţuri meritate ori nici vorbă -neglijăm) două dependenţe, ambele conştientizate cam sincronizat, prezentate în ordine cronologică instalării sevrajului: cea mai frumoasă maşină din lume şi cafeaua.

De aproximativ o lună sunt fără maşină, că ea e bine-merci acasă, din motive obiective, nu discutăm. Dar: că nu m-a ouat mama în maşină e evident. Că nici rotiţe în lăbuţe nu mi-au crescut e aproape la fel de evident. Că nici din grade nu mi-au căzut când m-am urcat în metrou (respectiv coborât) declar cu mâna pe inimă. Că nici istericale nu am prestat anul trecut pe vremea asta (cu toate că îmi venea criza adesea până-n gât) e foarte adevărat. Dar luna asta am fost un fel de handicapată social. Fără maşină. Mereu cu grija sprayului paralizant şi a orarului de la metrou. În conversaţii piperate cu tanti controlor, la ora 8 în zori de zi, când nici iarba nu creşte. În spume şi detergenţi aleşi pe sprânceană şi scuipaţi în psihoterapii convenţionale. Concluzie: tare repede ne obişnuim cu mai binele. Dar să ne ferească sfântu’ să fim nevoiţi să revenim la binele de dinainte. Că nu mai ştim cu ce se mănâncă.

(Să nu înţelegeţi că mă plâng, maşina e unul din cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat, a topit distanţe şi a valorificat timpi. La limita dintre răsfăţ şi nevoie, mi-a dus viaţa la superlativ. Restu’ rămâne la latitudinea mea… :p)

Numărul doi: cafeaua. Abstinenţă 4 zile. Pfoai, aşa ceva nu vreţi să vedeţi. Parcă revenisem la pubertate. Ba era soare, ba tunam şi fulgeram. Dormeam tot până la amiaz, iar în restul timpului căscam. Seara – în picaj liber. Eram supărată şi cu fundu-n sus, la figurat. Alte spume şi detergenţi, gamă completă. Blestemam sisteme, reacţii şi alergeni, inventatori de ciocolată şi receptori gustativi.  Şi vine sesiunea. Şi viitorul era tare somnoros. Să zic altfel, eu mereu eram obosită. La un moment dat, am ajuns să cred că aşa m-am născut. Cafeaua nici în poze nu mă impresiona. Apoi, anul 1 de facultate, prima sesiune. 10h de studiu/zi. Misiune imposibilă fără cafea. O dădeam pe gât ca shoturile de tequilla, strict pentru efect. Şi încet-încet îmi plăcea tot mai mult, ritualul, povestea, aroma (tot despre cafea vorbim). Inclusiv gustul de pastă de dinţi după cafea mi se pare ameţitor. Deci, am transformat nevoia în plăcere şi plăcerea, în obicei.

Viaţa şi fără cafea şi fără maşină e insuportabil de urâtă şi blonda cumplit de morocănoasă. (Până şi Andrei Roşca mă întreba vineri că ce tot am, de unde nemulţumirea -şi omu’ mă vedea a treia oară în viaţa lui.) Aşa că azi-dimineaţă am hotărât să-mi bag picioarele în ele indicaţii medicale (săriţi peste afirmaţia asta, că îmi dă cu firma-n cap) şi am luat cana de pe raft. Era prăfuită, sărăcuţa, abandonată de atâta timp! Şi am început ziua cu dreptul şi zâmbetul pe figură. Nu mă certaţi, că prefer ochii căscaţi, decât gura, sau eu, luată cu totul. Că doctorii oricum bâjbâie în continuare pe papilele mele gustative şi spiritul de sărbători. Fie-vă sarmalele multe şi cozonacii pufoşi, mie daţi-mi o cafea, un morcov şi maşina, că rămân recunoscătoare *). Sunt dependentă, dar sunt o dependentă fericită 😀

*) prezenţa familiei în jurul meu şi al bradului se subînţelege