După a doişpea (în prima zi de şcoală absolvenţii se întâlnesc la festivitatea de deschidere, pentru a se întâlni unii cu alţii şi unii cu profii-aşa e obiceiul), directorul Brukenthalului absolvit -un om pe care pupincuriştii îl adorau- a cerut o listă cu fiecare la ce facultate a intrat. Le-am zis alor mei dragi colegi că să-l trăznească pe ăla care scrie ceva în dreptul numelui meu.
Luna: November 2008 (Pagina 5 din 6)
– postul ăsta, amintirea întâmplării, amintirea postului. Deci, dacă începi de luni o cură de slăbire, eşti în locul potrivit. Dă-i un save, un print şi ai scăpat de necazuri.
Pentru restul populaţiei, care se hrăneşte de la normal spre excesiv şi vrea să lase cantităţile aşa: reorientaţi-vă azi de la blonde şi mergeţi de umpleţi maţul, luaţi-vă un răgaz de digestie, şi reveniţi, când o să vă roadă curiozitatea la stomacul gol. Nu-mi asum răspunderea pentru resturi organice pe tastatura dumneavoastră.
Calculatorul meu a înregistrat un record absolut de ore petrecute offline şi off power. M-au sunat ăia de la orange (modemul e de la ei) să mă întrebe dacă sunt bine, sănătoasă ori am păţit ceva, că s-au îngrijorat. :p
Săptămâna am petrecut-o prin Ikea, departe de lume şi şcoală. Cu mama. A fost un alt maraton în viaţa noastră. Da’ forţa liubelor alimentează constant şi suplimentar, în punctele esenţiale. Am făcut conversaţii cu meşteri, am înfiletat şuruburi şi mutat mobile. Ca să nu mai zic ce de m-am dat cu liftul zilele astea. Câte boarfe pot deţine două fete, mi-e şi frică să-mi amintesc.
Asta, aşa..ca să ştiţi. Dacă aveţi de gând să vă mutaţi în viitorul apropiat sau îndepărtat…pe cine să NU chemaţi în ajutor.
Sentimentul e un fel de acasă care îmi aminteşte de prima copilărie. De ştrămpăneii de aţă şi vremea căciuliţelor. De aşteptarea lu’ Moş Crăciun şi agitaţia din casă. De toamna de la Sibiu, când mă rugam să nu mă trimită la Susi şi nici la şcoală. Rămâneam acasă, în camera mea şi păcatul comis. Care avea mirosul acela de libertate. Şi de vremea supei cu chimen şi mămăligii cu lapte. De desenele serii pe TVR1. De bunicul care mă aştepta în geam. Şi de mirosul de cafea al mamei dimineaţa. De zilele alea întregi în care nu făceam nimic.
Mi s-a făcut dor de taică-meu. El nu a putut veni. Sigur, şi mie îmi place când totul e gata :p Dar mi-e dor de el ca de o gură de aer curat. (Nu o zic pentru sensibilizare, că el oricum nu citeşte blogul. Deloc 🙁 ) Dar ar fi mândru să ştie bilanţul acestei săptămâni. Vă povestesc mâine ce am văzut şi auzit, că habar nu am ce s-ar putea întâmpla să mă mai mire.
Şi îmi mai era dor de sentimentul ăla când nu-ţi mai cauţi locul tău pe lume. Când te potriveşti undeva fără explicaţii ştiinţifice. Pur şi simplu. Mi-e bine.
Zilele trecute, în city cafe lângă ASE-ul din Piaţa Romană, ajung să-mi omor vremea dintre cursuri. În afară de faptul că de afară locul promitea multe, aşteptările noastre au fost înşelate mai mult decât prevedea faţa rotofeie a chelnăriţei bine trecute de treizecii ei. Colegul meu a rămas profund marcat de urâţenia unei angajate din zilele noastre la asemenea local cu oareşce aere “dePişentru”. Fără supărare şi fiţe de provinciali, da’ la noi în sat, asemenea apariţie -ca să nu mai zic profesionalism cu ghilimele- ar fi atuul perfect al unei femei de serviciu cu interdicţia de a presta verbal vreo treabă. Ca să nu zic oral, că deja o dăm în vulgarităţi.
Bun. Colegul, sub şoc, se hotărăşte greu ce vrea. Colega cere un cappucino cu frişcă. La care preaurâta, dar mult mai isteaţa chelnăriţă îi explică, nu se poate, cappucino e cu spumă de lapte, frişcă vă aduc la espresso, dacă vreţi. ohoooo, pauză vă rog, că aţi băgat blondele în ceaţă! Deci, să recapitulăm: dacă vrei frişcă, musai să vrei şi espresso. Şi dacă ăsta-ţi pică greu la bila leneşă, ajungi să cauţi cu papilele-ţi nehalite spuma mereu pe cale de dispariţie, de pe linguriţă. Cine a consumat, ştie. Mă refer la cine a consumat nervi şi a făcut spume, dar nu de lapte, nici pe cafele, ci de la bila leneşă cu rol decorativ, de pe gâtul preafrumoasei şi atât. Or fi având ei la cafeneaua asta vreo maşină minunată care toarnă cappucino direct cu laptele făcut spumă deasupra şi espresso la superofertă, cu frişca inclusă în preţul oricum piperat. (repet, eram la fiţe) Şi care ţine cu dinţii şi prostia omenească de fidelitatea spumei pentru cappucino şi a frişcăi pentru espresso. Buuun. Nu înţelege nici unul nimic, colega aşteaptă cu sufletul la gură să primească ceva.
De bunăvoie şi nesilit de nimeni, accept. Sclav, până când moartea mă va despărţi. De a mea prostie. Oare?!
Azi, la Ikea. Oficiul relaţii clienţi. Aproape de ora închiderii, nimeni la coadă. Ajunge mama în faţa duduii de la vorbitor, care îi spune: Luaţi un număr de ordin, doamnă. Bine, doamnă, aş înţelege şi eu, să facem ordine atunci când este haos. Dar… Ăsta era ca-n bancul ăla, doi copii numărau o bilă. (Ulterior am întrebat un angajat la preaordonatului magazin, dacă bonurile alea au vreo valoare în afară de cea evidentă. Cică nu, da’ cum, domnişoară, sunt pentru a ordona rândul clienţilor!) Bine, nene..am înţeles, iartă-mi optuzitatea.
Rămânem la Ikea. La împinge-tava acolo. Îmi place, se mânânca parţial bine, parţial rece, tre’ să-ţi cari singur marfa, mi-e drag într-un fel, că îmi aminteşte de cantinele Clujului. Doar că acolo aveau nişte ciorbe senzaţionale, iar mămăliguţa era 1,2 lei. Şi încă îmi plouă-n gură, pe deasupra. Vine o tanti – flămândă – şi întreabă pe o altă tanti de după tejghea, ce-i acolo, în nişte pane-uri arătoase. (Pesmetul pus peste cam orice, cam tot aşa arată, adică, cam a pesmet. Adică, înauntru poate fi carne, file de peşte, caşcaval, mezeluri.) La care i se răspunde pe un ton vădit ofticato-deranjato-nedumerito-grosolan: Naaagheţ, doamnă!!
Într-un gest reflex, sprânceana mea ridicată s-a întâlnit cu nedumerirea şi foamea clientei, care a renunţat la nagheţii prea-mpesmetaţi, în favoarea clasicului grătar cu cartofi prăjiţi. Mie mi-a pierit pofta de speranţă şi mi-a venit lehamitea în gât. E pătura aia de oameni care s-a născut într-un fel şi care tot aşa o să şi moară. Sunt ăia care nu pot funcţiona decât în tipare gândite pentru ei de către alţii. Sclavii ăia pe care nici cu 120W pe cap de locuitor nu îi mai poţi ilumina. Diagnosticul de orbire se pune atunci când pacientul nu mai percepe nici un strop de lumină. Dar diagnosticul de “prostie incurabilă” când îl depăşim?
[Încep cu o paranteză, că oricum postul ăsta e lung cât o zi de luni, deci check out LATER EDIT-ul de la Bărbaţii se sperie ]
Asta e finalitatea pentru care mergem la şcoală în clasa întâi, când încep să ne spună că dacă ai carte, ai parte şi că înveţi pentru partea aia, nu pentru şcoală. Înveţi ca să ai ce pune pe masa copiilor tăi, blablabla. Poveşti din astea am fumat cu toţii.
Din start zic, nu veniţi să-mi spuneţi că pe voi nu vă interesează să faceţi bani şamd. Banii nu aduc fericirea, dar sunt o condiţie pentru a o construi. Nu-mi ziceţi că poate fi ăla fericit care împarte o coajă de pâine cu toată familia. Ori ăla care merge la Eforie Sud o dată la 3 ani, din sentimente patriotice, nicidecum din constrângeri economico-obiective. Bun, că am stabilit asta, să continuăm.
Tocmai m-am adunat acasă de la mult-blogosferizatul Blog n Roll. M-am simţit bine, am cunoscut o grămadă de lume. Şi tot au mai rămas oameni de descoperit, data viitoare 😉
S-a râs de accentul meu ardelenesc, s-a râs sincer la văzul numelui din piept “Şi blondele gândesc ” (nenea ăla chiar nu ştia de blog!!! că de blonde care gândesc, no offense, da’ nu mă mir..) Am povestit cu o sibiancă de la mine, care mi-a amintit de motivele pentru care am venit eu în Bucureşti. Ca să întâlnesc oameni ca ea. Ştiu, a trebuit să ne adunăm pe plaiuri îndepărtate, că la noi în sat nu era loc :p Am văzut oameni frumoşi, cu dinţi urâţi şi e păcat, vorbesc serios.Şi până să vă supăraţi public pe blonda de la tastatură, vă amintesc că numa’ adevăru’ supără omu’ 😉
Am învăţat cum gesturi mici se pot transforma în lecţii mari, mi-am amintit că a avea curaj e comun oamenilor obişnuiţi şi că ceilalţi au doza lor de nebunie. De care se râde. În hohote. Sau cu invidie. Dar orice lucru măreţ a fost mai întâi un vis măreţ. Şi admir puterea de a crede în nebunia ta. Mi-am amintit scene trecute cu vederea din rutina unei zile, care au căpătat un sens. Şi m-am văzut pe mine, în cele mai personale valenţe ale sufletului meu, proiectată exterior în altă haină. E greu să explic. Dar am văzut oameni preocupaţi de nebunia aia de mai sus, dar uitaţi de ei. Tare n-aş vrea să fie greşit.
Şi, cel mai important, am primit sms-ul ăla care te scoate din orice rahat te-ai afla. Vestea care îţi umple ochii de lacrimi şi-ţi saltă frecvenţa respiratorie. Nu spui mai multe, numa’ cât să vă roadă ciuda până la finalul postului :p
