Prima zi din viaţa mea în care am tratat o supărare, nu cu ciocolată şi bomboane, ci cu o carte şi-o plimbare-n parc. V-am spus că unul din motivele pentru care iubesc Bucureştiul (cum ar zice Ligia) este că ai voie să întârzii şi lumea nu se supără?! Ba chiar te înţelege. N-ai să vezi aşa ceva acolo de unde vin eu şi în limba în care am fost crescută. Sasu-i sas şi la el totul merge ceas.

N-are nici o legătură tanda cu manda, dar voiam să storc o frază pozitivă din mine, că restul vine de la sine. Am o grămadă de motive să nu iubesc Bucureştiul ieri. Să mi se facă frică. De graba de la metrou, eu sunt mai lentă de obicei. De sictirul gratuit al unora, eu sunt mai prietenoasă, în general. Însă nu, de regulă. Şi nici, cu toată lumea.

De toate gândurile rele, care mi se întorc ca bumerangul într-o singură după-masă. Ca să nu mai zic ce frică mă ia pe la şale, când mă gandesc că am păcătuit şi cu vorba şi cu fapta. Deci, mai urmează?!

De toate capcanele pe lângă care am trecut, dar mereu m-am plictisit repede.

Şi de inconştienţa mea prezentă, dat fiind faptul că încă nu dorm la ora asta, că am văzut cel mai frumos tablou în apele mizere ale Dâmboviţei, că mi s-au inundat ochii în spatele lentilelor negre, de la emoţia produsă de un singur sms pe telefon. Inconştienţa că m-a încălzit bătaia soarelui pe spatele meu şi m-a remontat un rând dintr-o librărie. Şi în ciuda faptului că azi m-a încercat un sentiment despre care am citit în reviste, pe net şi am auzit la poveştirile de viaţă, şi chiar dacă dorinţele mele depăşesc limite legale ale bunului simţ cu o viteză uimitoare, trag linie. Şi constat. Că (nu) am nevoie de mult ca să fiu împăcată. Nu am nevoie de nelinişti, ca să fiu aşa. Nici să te ştiu, cum eşti acum. -Iar, ca să fiu fericită, am nevoie de momente. Pe care le construim – atenţie la prezentul verbelor– în viaţa noastră şi le păstrăm în mintea obosită. Astfel le asigurăm nemurirea şi nouă, fericirea. Noroc că sufletul nu oboseşte.

În fond, nimeni nu are dreptate. Predau armele şi mă înclin.

Neputinţa spânzură spirite, însă ridică eroi. Pe al meu îl ştiu dintotdeauna. Însă ce nu ştiam e … cât de sus se poate înălţa. Mai sus decât ‘oi putea să văd vreodată.