Luna: July 2008 (Pagina 2 din 14)

Adevărul despre McDonalds’

Printul era agătat într-un restaurant din Piteşti şi mi-a atras atenţia. Mi se pare foarte isteţ din punct de vedere emoţional. Întrucât îţi arată curăţenia şi ordinea, care e evidentă şi specifică acestui brand. Pe care tot omu’ o poate aprecia fără teste în timp ori ficaţi analizaţi. Şi totuşi…

Clipul doi anti-viteză

Nu că m-aş pricepe, pe mine întrebaţi-mă dacă vi-s frumoşi dinţii din gură, dar nu mă impresionează nici ăsta. Adică, o să dorm la noapte fără coşmaruri şi nici când mă urc data viitoare la volanul celei mai frumoase maşini din lume (da, v-am înnebunit, ştiu!) nu o să mă gândesc tocmai la asta, cu siguranţă.

Imaginile sunt şocante? Sau cum le-aţi mai zice, agresive? De ce ar fi aşa, mă rog, din contrast, poate. Dar altfel… poate neplăcute, dar nu ştiu zău dacă altceva de atât. Bine, campania e semnată Leo Burnett în colaborare cu Petrom, deci cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Şi, ţineţi minte că vorbeşte un om care a trecut pe la catedra de anatomie şi mai ales, pe la cea de morfopat, unde ăia îs morţii proaspeţi şi când îi taie feliuţe, se prelinge sângele pe medic, pe masă şi pe jos… Am văzut nou-născut autopsiat şi nu am picat de pe picioare, nici noaptea nu l-am visat.

Dar ţineţi minte că şi eu sunt în target, am carnet şi maşină şi forţă în talpa dreaptă. Cu care apăs acceleraţia.

Aici clipul.

Aici postul iniţial şi clipul.

Familia absentă pe blog

Din noiembrie 2007 am blog. Mi-am pus gândurile şi emoţiile acolo, fără nici cea mai mică intenţie de a le arăta cuiva. Era pur şi simplu o strămutare din word pe blog. Şi încet-încet au apărut comentarii, oameni care reveneau să citească. Fără să zic eu, băh, aici sunt, blondă şi cu gura mare. Intra lumea, cam maxim două persoane constant, să zic. Da, 2 persoane! Şi acum intră peste 200 pe zi. E puţin, ştiu, dar pentru mine înseamnă ceva.

De la o vreme a început să intre şi mama. Cam de la Crăciun şi de la povestea cu cea mai frumoasă maşină din lume. Iar de la o vreme s-a transformat în PRul blogului fără ca măcar să-şi dea seama. Tata a văzut blogul în “poze” şi în câteva printuri. M-a întrebat când am trecut pe punct ro, da’ ce înseamnă asta. I-am spus că e de bine şi să se bucure pentru mine. Nu l-am “pus” niciodată, şezi şi citeşte. Mi-aş fi dorit, însă, să îşi dorească singur. Nici discuţiile din casă, nici poveştile cunoştinţelor familiei nu i-au stârnit curiozitatea. Iar eu nu vreau să mă întreb de ce, că tare mă tem de răspuns.

Cam atât cu familia şi vizitatorii blondelor. Mama e singura prezenţă şi colo şi colo. Şi de aceea are acces nelimitat. Inclusiv la sufletul meu. Şi l-a câştigat, că ăsta nu vine la superofertă. În rest, am două prietene care intră mereu şi lasă urme :=). Doar una din ele cu blog. În rest, blondele sunt mai căutate de străini decât de ai lor.

Şi mă întrebam dacă e un fenomen izolat sau răspândit. Dacă, în general, familia dovedeşte aversiune faţă de blogul omului. Fiindcă, oricât de impersonal ar fi blogul în cauză, cel care te cunoaşte … te poate cunoaşte mai bine. Ăla care te ştie când râzi şi nu e râsul tău, îţi poate citi printre rânduri. Nu-i face lu’ Columb concurenţă într-ale descoperirilor, dar uneori detaliile contează. Deci doar mă întrebam…

Încă o campanie a Poliţiei

Cică Viteza distruge vieţi

Eu aş zice că acei cretini care au mai mulţi cai putere sub talpă decât poate duce mintea lor îngustă. Am circulat mult, o să mai circul încă şi nici nu mai ştiu de câte ori era să mor, după cum am mai spus, motivele fiind diverse. Nici când stai cuminte în legalitatea celor 50km/h nu înseamnă că nu-ţi rişti viaţa între tirurile cu mâncărici.

Una peste alta, să ne ferească Doamne-Doamne de ceasuri rele şi vitezomani în preajmă. Mie nu-mi place să fiu prima în coloană, cel mai bine mă simt în fundul unui microbuz. Care merge numa’ cât să mă pot eu ţine după el. Mi-e teamă de dealurile de după care te-miri-ce poate răsări şi de animale şi pietoni nesemnalizaţi. Cert este că la 70km/h mai ai şanse să frânezi până pe la vreo 50; îţi rupi toate mâinile şi toate picioarele, dar măcar rămâi cu viaţa. Însă, la 130 km/h nici căcat de analize nu mai rămâne.

Scuzaţi limbajul, clipul aici.

Ce înseamnă happy end?

Azi am găsit răbdarea -după mult timp- să văd un film. Care s-a încheiat în clopote de nuntă. Şi m-am gândit câtă naivitate pe producători şi pe toate puştoaicele cu şerveţele pe la ochi să creadă că aşa se întâmplă şi în realitate. Adică, te apuci de trăit fericit în doi, trei, şi apoi cât te mai ţin pântecele să te înmulţeşti, aşa simplu? Mă scuzaţi, dar eu mă îndoiesc sincer.

Îmi imaginez că e ca la Big Brother. Te bucuri că te-au ales slash nimerit, eşti o vedetă până intri în casă, toţi sunt cu ochii pe tine, dar adevărata luptă e să rezişti la toate rundele. Că premiul cel mare nu se dă aşa uşor. Şi degeaba faci pe vedeta cât eşti în casă şi după ce ieşi, dacă experienţa în sine te-a costat programări regulate la vopsit firele albe.

De ce filmele mereu se termină cu o căsătorie între cei doi şi se cheamă happy end? Abia atunci ar trebui să înceapă filmul. Căci asta e abia intriga.

p.s. Mi-au rămas în cap  vorbele lui Carrie din Sex and the City : “we were perfectley happy until we decided to live happily ever after”. Să nu înţelegeţi că sunt împotriva instituţiei căsătoriei, nici vorbă. Chiar sunt total PENTRU aducerea pruncilor pe lume într-un cadru legal şi la tribunal şi la biserică. Dar asta nu e o piedică în a privi puţin realist…

Femeile se emancipează în blogRosferă

BlogRosfera.blogspot.com este o descoperire recentă, datorită acestui articol care s-a cocoţat în capul unei liste, n-am prea înţeles exact de ce, dar dacă e bine, eu mă bucur 🙂

Oricum, blogul mi-a plăcut mult, mai ales că e mai rapid decât feedburnerul meu care se mişcă în reluare ca la fotbal, puternic decalat ca timp. Plus, e primul site unde apare o categorie specială pentru bloggeriţe 🙂 nice.

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 156 queries in 0.202 s