Vise care se împlinesc

Mă văd acum câţiva ani stând cu calculatorul în faţă o noapte întreagă, citind jurnalul Florianei. Era de Revelion. Încă ştiu pe dinafară frânturi din vorbele ei. Şi simt gustul acelor ore înecate în teamă. Se spunea, pe undeva să nu îţi fie frică de visele tale. Să îndrăzneşti, căci răsplata cutezanţei îşi va găsi finalizarea într-o realitate, cândva… Zicea ea să nu reprimi pasiuni dezvoltate inclusiv pentru imposibil. Fiindcă va veni ziua când vei sta în faţa chipului de bărbat pe care îl iubeai în secret, în reviste şi la TV.

Iar, azi, el mi-a strâns mâna.

 Şi preţ de câteva minute, copila şi-a simţit nebunia. Ceea ce înseamnă că ea există, doar mijloacele de a o scoate la iveală lipsesc. Iar dincolo de emoţia adolescentei topite, mi-a plăcut omul, fiindcă se uita direct în ochii mei mici. Fără întrerupere, într-un ciudat fel parcă invaziv. Fără întrerupere. Şi înţelegea ce vorbesc, mă auzea pe de-a-ntregul. Fără să mă bănuiască a fi doar o nebună cu monologuri scuipate pe de rost. 

Mereu caut contactul cu ochii celuilalt, însă până acum nu mi-am dat seama cât de puţini sunt cei  care mă întâmpină la mijloc. Cât de puţine priviri se întâlnesc. În ziua de azi, oamenii prima dată se pupă şi apoi se plimbă în parc. Mai întâi fac sex şi apoi, cunoştinţă. Întâi botez şi apoi nuntă. Oare ce urmează?

 Chiar dacă nimeni nu oferă garanţia schimbării, măcar avem obligaţia de a încerca. Da, Tudor, sunt gemeni. Şi o să ne mai întâlnim.