March 2008 - Page 6 of 7 - Și Blondele Gândesc

0

Bine ne-am găsit la şcoală.

Unde stupefacţia merge mai departe. E foarte interesantă viaţa, când îţi petreci timpul minunându-te oare ce se mai poate întâmpla ca să te mai şocheze.

Din acelaşi capitol face parte următoarea imagine: un dulap cu două rafturi conţinând

o tavă cu prăjitură neacoperită,

câteva castroane de plastic cu capac (nu am avut indrăzneala de a verifica ce e sub el),

condimente aromate,

hârtie igienică şi…

antenţie! … papucii de casă. Aromaţi şi ei, îmi imaginez.

De fapt, mai bine îmi ţin bine imaginaţia în frâu, căci risc să se dovedească săracă, ţinând cont de peisajul respectiv şi de evenimentele ultimelor zile.

Şi revenind la ea şcoală. Parcă pe măsură ce trece timpul, devenim tot mai versaţi în ceea ce o priveşte. Şi mai focusaţi pe ceea ce avem chef si nu pe ceea ce ar trebui sa avem chef.

Hoţul neprins, negustor cinstit.

O târguială ca-n piaţă şi glume ca-n vârful dealului. Toate astea în salonul medical, evident. Dezgustată încă o dată de angrenajul în care mă găsesc, m-am hotărât să îmi deplasez fizicul la următorul curs de după-masă.

Trebuie să explic. Pentru a justifica aprecierea cerşită de la cititorii judecători ai m

edicilor în devenire, studenţii din noi, adică. E vorba de ginecologie, un curs scurt, fără stagii prin spitale. Din cauză că suntem prea mulţi. Asta ştim de mult. Profu vorbeşte repede şi sacadat, că doar mai are şi el alte treburi luni seara. Cine ştie ce vorbeşte, îl poate urmări. Cine nu, oricum nu poate ţine pasul. Şi nici ochii deschişi. Deci oricum, am lua-o, se anulează posibilitatea de a pleca acasă cu vreo informaţie nouă.

Dar eu sunt hotărâtă să schimb această concluzie logică! Aşa că o să-mi iau noul număr din Cosmo cu mine…

Şi n-a murit speranţa!

De Miruna

Pe 14 March 2008

În o blonda in lume

13

Nu vreau strofocări de filozofeli blonde de data asta. Vreau doar să vă povestesc ceva. Scurt.

Ieşirile din bârlog săptămâna asta mi-au produs o oarecare bucurie prin felul în care am văzut că se mai ştiu purta unii… Unii băieţi, că despre ei e vorba.

Am primit o lalea. Galbenă. Care îmi veghează somnul şi îmi bucură dimineţile, care de câteva zile se desfăşoară pe câmpul de luptă.. Personal, nu sunt fan al buruienilor în vase. Le prefer vii, în grădini. Sau în imagini. Şi întotdeauna secundar unei cutii de bomboane.

(Iar pentru cei primitori de poveţe: lăsaţi trandafirii campaniilor politice, oferiţi lalele iubitelor! sau zambile, ghiocei, irişi, frezi. Vor apărea narcisele. Şi florile de câmp. Rugaţi vânzătorul să la aşeze combinat, dar cu gust. Cel mai bine 2 culori. Plus verdele frunzelor, sunt deja 3. Suficient. Buchetul trebuie să inspire natură, nu circ. Şi uitaţi de celofanul şifonat sau fontele răsucite. Sunt de prost gust. O floare e frumoasă de sine stătătoare, nu are nevoie de facelifting.)

Am fost şi în club. Am împărţit un taxi cu un coleg. A venit el după mine. M-a aşteptat în faţa maşinii. Mi-a deschis uşa din spate şi s-a aşezat lângă mine. Doar el a vorbit cu şoferul.

A intrat el primul, dar a tras uşa dupa mine. La plecare, mi-a aşezat haina pe umeri, a mers în faţa mea până la ieşire, unde mi-a oferit prioritatea. Din nou faza cu uşa de la taxi. Plus, a coborât o dată cu mine din maşină. Fără să rămână. Şi probabil nu din motive de economie.

Am fost mândră să îmi însoţesc drumul cu asemena băiat. I-am spus şi lui. Poate mă veţi acuza de superficialitate, dar fleacurile astea sunt sugestiv grăitoare pentru mine. Despre celălalt. Am mai întâlnit tineri în cunoştinţă de manualul bunelor maniere, dar prea timizi pentru a-l şi aplica.

Eah, colegul mult-lăudat s-a mişcat din secunda primă cu pas sigur şi zero bâlbâieli. Poate ăsta e secretul.

(Cele interesate, să mă contacteze cu încredere. După o selecţie riguroasă şi analize complete, s-ar putea să mă hotărăsc să le dau numărul lui de telefon.)

Şi măcar acum primăvara, uitaţi de trandafiri, reorientaţi-vă! E şi mai ieftin…

Sfat pentru mine

De Miruna

Pe 13 March 2008

În gemenii si f(i)etzele lor

7

Sunt blocată-n simţiri. Să scriu nu mai ştiu. Toţi gemenii plâng.

Tu cauţi, tu frângi. Răscoleşti şi condamni, speri şi încerci.

Tu pui diagnostic şi tot cauţi leac. Aştepţi şi nu vezi, poţi să nu vrei.

Tu iei o distanţă şi vrei să revii, te joci cu simţirea. Nu suntem copii.

Plătim în pierderi. De timpi si răbdări. Nu ştiu unde sunt, dar măsor în dureri. Credeam că mai ţin, credeam că nu cad. Că mereu am dreptate. Şi-i crud că nu-i adevărat.

Dar stiu că de azi, păstrez încuiat…

Toată intenţia şi gândul şi dorul. Oricine m-ascultă sau vrea să-nţeleagă, nu poate să vadă doliul dinăuntru. Şi nici cu părerea să nu îşi mai dea.

Citeam undeva cât de dăunătoare e fragmentarea psihospirituală. Şi cât de important e să ne amintim de noi ca întreg şi să ne identificăm cu acesta. Eu sunt gemeni. Tot timpul doi. Dar mereu solitară. Unul ba cântă, când celălalt doarme. Ba tace, când urlă. Ba zburdă, când zace. Ba speră, când uită. Ba simte, când ştie.

Şi mă mai mir ce haos domneşte?

Când amândoi încep să vorbească, să simta şi să gândească…

Şi mai citeam că orice reprimare a emoţiilor şi negare a sentimentelor poate crea grave blocaje energetice.

(Umanitatea a ajuns să înţeleagă anatomia ezoterică şi să publice manuale de întrebuinţare. Nu numai ce se vede există. Exact cum prin vene şi artere curge sângele nostru, tot aşa prin canale şi meridiane, circulă energia noastră. Omul are nevoie de mai mult decât un substrat fizic şi chimic.)

Şi mult prea deşteapte erau cuvintele alea pentru mintea mea blondă si mult prea adevărate pentru sufletul trist.

Mi-aş scoate corsetul în cel mai sincer gest de exprimare. De iubire. Mi-aş strica somnul şi stoarce creierii să-i fac o bucurie bărbatului căruia i-aş dărui Universul.

Aş împuşca toate inconştientele care îşi părăsesc pruncii in voia sorţii. Aş aresta toţi sălbaticii din ţara asta. Şi mi-as trimite acasă mare parte din pedagogi.

Şi mi-aş înfiinţa propria mea ţară, pe care aş numi-o Utopia. Şi v-aş chema şi pe voi acolo, la mine. Nu pe toţi, doar pe unii.

Nu e prilej de suferinţă

De Miruna

Pe 10 March 2008

În cu degetele pe taste

6

Trăiesc.

Realitatea Clujului are întotdeauna un efect de lifting de moral pentru mine. Chiar dacă Sibiul, cu toţi ai lui, mi s-a cuibărit în suflet şi în vise.

Căci am intrat în inerţia cotidianului. Mi-am pus durerile în cui şi mi-am înăbuşit oftatul.

Şi mi-am târât paşii pe uliţele bătute de ploaie. E o vreme căcăcioasă. Nici asta nu mă ajută vreun pic.

A fost prima zi din post. Nu sunt neapărat cea mai bisericoasă persoană, chiar dacă fereastra mea se deschide spre capelă. Nu cred că în asta stă credinţa omului. Nu în fuste lungi şi genunchi juliţi, nici în baticuri pe cap sau acatiste nesfârşite. Nu pot să spun de câte ori picoruşele mele au trecut pragul bisericii de peste drum. Şi, credeţi-mă, nu din modestie.

Nu fac propriile mele reguli, dar îmi port credinţa după convingeri raportate la interiorul meu. Pentru că am înţeles că Regulile au fost înfiinţate tot de oameni, în alte timpuri, din varii motive. Şi pentru că am înţeles că Biserica e cea mai mare putere a lumii, fiind singura care are acces nelimitat la mintea maselor. Şi multe alte lucruri nici nu vreau să le înţeleg, mă opresc la a le intui, traduce si percepe în limbajul meu propriu. Atâta timp cât ceva funcţionează ca pozitiv, nu mă interesează să-i cunosc mecanismul.

Ştiu că Dumnezeu există, asta nu mai e demult o discuţie pentru mine. Dumnezeu ca divinitate, ca energie, ca forţă. Nu dezvolt, pur şi simplu ştiu.

Şi mai ştiu că azi, pentru prima dată în multă vreme, paşii mi-au fost reorientaţi înainte de a ma urca în maşină. Am aprins 4 lumânări. Şi am spus o rugăciune. Nici nu mai ştiam cum se face.

Le-am aşezat în formă de cruce şi le-am urmărit lumina.

Câtă linişte în flacăra unei lumânări!

Dar nu asta voiam să vă spun. Ci, să nu înţelegem postul ăsta ca interdicţie de la carne şi ouă. Toate felurile de ouă. Să nu mergem de 3 ori pe săptămână la biserică, pentru că aşa “trebe”. Dacă aşa simţim, e ok să mergem zilnic.

Să nu adăugam un stres în plus pe listă din cauză că iubita refuză amorul în aşternuturi. Eu cred că iubirea însăşi are ceva dumnezeiesc, iar ceva dumnezeiesc nu poate fi păcat.

Dar asta nu stabilesc eu.

În schimb, putem folosi perioada asta. S-o facem un prilej.

Să începem ziua fără înjurături către deşteptător. (ştiu, uneori, poate şi le merită…) Să zâmbim fără motiv portarului de la cămin. Să salutăm un coleg marginalizat. Nici nu ne imaginăm bucuria pricinuită. Am avut colegi, care erau bucuroşi să fie sclavi. Doar pentru a fi sclavii cuiva.

Să nu ne mai plângem înainte de ora 12. (râde ciob de oală spartă, ştiu!)

Să ne savurăm cafeaua în linişte. Fără radio, TV ori email. Cafeaua merge cel mai bine cu o prietenă. Dacă nu putem face rost de una, ne rămânem noi înşine. Mintea are mare nevoie de pauze recreaţionale. Asta nu e bullshit. În ziua de astăzi, mintea noastră primeşte informaţii într-un ritm halucinant. Unii nici pe WC nu iau o pauză.

Să mergem în pas vioi si să ne jucăm prosteşte cu pruncii. Să ne sunăm şi bunicii din când în când. Chiar dacă nu sunt ei cei care au uitat să încarce cardul.

Să adormim într-o cameră aerisită, nu în sonorul buletinului de ştiri. Să închidem ochii, cu gândul la ce frumos vom visa. Şi nu la cât de devreme ne vom trezi.

Să ne reinventăm mai optimişti, mai coloraţi şi mai iubitori.

Am ajuns la o concluzie.

Să iubesc mai mult eu pe celălalt decât celălalt pe mine. Să se reverse iubirea din fiecare por, cu fiecare respiraţie. (sper că aţi sesizat ghilimelele la “celălalt”). Pentru că atunci vibraţia se amplifică. Si se transformă. Şi umple cu bucurie.

Postul nu e prilej de suferinţă, e vremea deşteptării. Măcar câteva ceasuri…

Şi dac-o fi să mor zilele astea…

De Miruna

Pe 8 March 2008

În o copila care respira gandeste si simte

16

Şi dac-o fi să mor zilele astea, să nu lăsaţi să verse lacrimi pe cei care le-au stors pe ale mele. Să nu-i lăsaţi nici să mă vadă ori să-mi aprindă lumânare. Măcar atunci, la ceas de despărţire, să-mi lase liniştea în pace. Lăsaţi-i doar să-mi ducă dorul…

Iar pe cei care mi-au adus zâmbete, lăsaţi-i să mă cheme-n rugăciune. De ei nu mă voi despărţi vreodată. Căci mă vor purta-n lumina albă a zorilor şi-n ciripitul păsărelelor, în răcoarea umbrei şi mângâierea zăpezii. În notele lui Zamfir şi în frumuseţea cuvintelor. Culorile curcubeului şi strigătele copiilor. În căldura iubirii şi calmul acceptării. Minunile naturii şi misterele raţiunii. Întrebările nepuse şi răspunsurile evidente. În durerile profunde şi resemnările forţate.

Aşteptând lumina şi capătul tunelului, mi se închid şi ochii, obosiţi. Iar când o să-i deschid din nou, să fie Raiu-n strai de sărbătoare.

Mein Hermannstadt

De Miruna

Pe 7 March 2008

În Atenţie -blondă la volan

5

Străzile Sibiului mă cunosc. Gropile mă ocolesc. Parcările mă aşteaptă.

Azi am simţit energia pozitivă a oraşului pentru mine. M-am hrănit din mişcarea lui.

M-a trezit chemarea unei prietene la cafea. Nici nu mi-a părut rău că am uitat să închid telefonul.
Păcat însă că n-am savurat licoarea fermecată în lumina soarelui leneş de la amiaz. Dar tare bine mi-a picat. Pentru că îmi plac poveştile piperate CU şi nu monopolizate DE subiecte gen: vopsea de păr, programare la coafor şi şedinţe la solar. Nu dau din casă, vă spun doar concluzia la care am ajuns cu domnişoarele: ne facem drum pe la congresele de specialitate. În interes socio-profesional 😀

Apoi am colindat uliţele Sibiului în căutarea magazinelor cu profil medical. Nu le cunoşteam pe cele de aici. În Cluj e mult mai simplu.

Afară mă aştepta de fiecare dată cea mai frumoasă maşină din lume. Cu însemnul de cruce roşie mandru lipit. Puţin “snobbiş” , zicea mama -când a auzit că ma gândeam până şi numerele maşinii să le leg de “doctor”. -Nu,nu,nu! E doar adevărul… (Ea care e de 10ori mai doctor şi de 15 ori mai medic decât mine în momentul ăsta, n-are nici un “clebăr” pe maşină. Şi nici vreo intenţie de a aplica vreunul. Dar…gusturile nu se discută!!! )

Am fost bucuroasă a fi recunoscută drept “fiica domnului doctor”. Am fost bucuroasă a mă urca în maşina mea de doctor. A bea cafea cu prietenele mele “medice” ca şi mine. A rula din nou pe şoselele care m-au crescut. Cu volanul în palme şi pedala înâlcită în tocuri. Cu muzica la maxim şi geamurile ridicate. Cu sufletul pe tavă sau inima frântă.

Pe străzile care mi-au purtat drumul când ţopăiam pe scaun. Sau care mi-au îndrumat cărarea când apărea tulbure printre lacrimi.

Şi străzile care mi-au dus dorul. Şi cărora eu le duc dorul în fiecare seară acolo. Departe de ele. Pentru că prima dragoste nu se uită niciodată. Pentru că ACASĂ nu se uită niciodată. Ci se compară cu tot ce vine. Şi indiferent cât de largi ar fi bulevardele sau cât de agitată metropola, nu se vor ridica vreodată la înălţimea “Las Vegasului”, doar de noi ştiut.

La înălţimea Sibiului meu.

Luna: March 2008 (Pagina 6 din 7)

Entuziasmul pedagogilor compatibil cu interesul studenţilor

Şi n-a murit speranţa!

Sfat pentru mine

Nu e prilej de suferinţă

Şi dac-o fi să mor zilele astea…

Mein Hermannstadt

Proaspăt scoase din cuptor

Urmărește-mă și aici

Categorii

UNDE MAI ARUNC CÂTE UN OCHI

MĂMICI MIŞTO

Statistici trafic