Se spune că bărbaţii -cât de realizaţi, înzestraţi sau populari- vor fi întotdeauna intimidaţi de genul de femeie cu diplomă serioasă, maşină personală şi cărţi de credit cu numele propriu încrustat.

De genul de femeie care se prezintă printr-o strângere fermă de mână. Care nu aşteaptă oportunităţi, ci îşi creează singură ocaziile. Genul care nu tace şi înghite, ci spune cu gura larg deschisă. Pentru că are argumente coerente si fraze bine construite.

Genul care oferă libertatea de a merge la bere cu băieţii. (Ştiu, acum probabil toţi bărbaţii vor gândi că vorbesc aiuria, că doar asta le-ar plăcea puternic, fără să-i sperie vreun pic. Dar dacă genul ăsta de femeie nu pune pe fugă, atunci de ce majoritatea vă luaţi domniţe constant cicălitoare? Şi vă mai plângeţi atâta.)

…Astfel s-ar explica preferinţele lor pentru blonde (e adevărat, am văzut cu ochişorii mei!). Căci ele par mai vulnerabile, mai fragile. Şi astfel se naşte dorinţa bărbatului de a proteja, de a domina. Ceea ce îi dă un fals sentiment de superioritate. Spun “fals”, fiindcă în ziua de astăzi relativitatea e la tot pasul. Şi de aceea, nu ar trebui să ne hrănim cu iluzii. Durează mai puţin de două ceasuri să-ţi schimbi culoarea părului.

Mie personal mi s-a spus că intimidez. Genul masculin. Verde-n faţă. Că poate ar trebui să mai scot câte un “miau” pe cavitatea orală sau să-mi reprezint mai fidel şi mai des culoarea podoabei capilare. Iar un drag prieten mi-a arătat cum, uneori, eforturi mari trec neobservate.

Şi dacă mă gândesc, poate, dintr-un fel de exces de zel -pe care îl port in sânge şi-n creier- am avut chiar de pierdut. Şi nu mă refer la tipul ăla cu decapotabila. Dar poate era ceva şi de capul lui şi ne-am fi potrivit. Asta n-o s-o ştiu niciodată. Şi nici nu ştiu dacă o să învăţ vreodată să-mi ţin gura.

Însă concluzia mea optimistă e alta.

Dragelor, nu e vorba de intimidare. Asta e doar dulcea scuză folosită de noi pentru a ne explica distanţa păstrată intenţionat de anumiţi tipi. Sau jalnica scuză.

Tipi -care pur şi simplu, NU NE VOR! 😀 S-a scris o carte pe ideea asta. Mi s-a părut genială. Şi crud adevărată.

Trebuie să ne scoatem din cap ideea că nu s-a născut ăla care să nu ne dorească pe noi. La cât de frumoase, deştepte, fardate, etc ne prezentăm lumii. Şi imaginaţi-vă că undeva pe lumea asta, există o femeie sătulă până peste cap de tipul ăla bestial pe care l-aţi cunoscut la petrecerea de aseară. De felul în care îşi aranjează chiloţii în baie sau în care îi miroase sudoarea. Şi nu a frunţii.

Şi trebuie să înţelegem că oamenii, înainte de orice scântei şi focuri , cutremure şi fluturaşi, trebuie să se potrivească.

Şi mai sunt unii care fac teste pentru demonstrarea potrivirii. Aceia sunt cei care încearcă. Cei care vor.

Sunt cei care se postează cu o buruiană la uşa noastră şi ne trimit mesaj de “Noapte bună” după o întâlnire. Sunt cei care nu uită să ne sune când promit să o facă. Sau sună chiar şi atunci când nu spun.

Cei atenţi la detalii şi cei care nu ne pun aceeaşi întrebare de zece ori. Cei care adorm strângându-ne în braţe, şi nu cei tulburaţi de împărţitul patului cu micuţa noastră siluetă.

Sunt cei care nu ne lasă la culcare supărate şi insistă să mai încercăm o zi.