-Cum e vremea?

-Faina! imi alimenta Ale iluziile unei primaveri generoase. Probabil de la ora ilegal de matinala si pleoapele lenese, ea inca mai visa. Tot la ghiocei si raze de soare. Ca asa fac fetele…

Am tras pana sus fermoarul gegutei kaki si m-am lansat prin vant si ploi. Sau fulgi? Nunu, “fulgi” are conotatie mult prea pozitiva -ca sa zic asa- pentru a fi asociat cu asa o zi mocirloasa.

Numai cursuri de dimineata. Atentie astea sunt obligatoriu-facultative, de fapt, poti dormi linistit sub plapuma ta, langa iubita ta -cine are- ca si-asa nu-ti face nimeni nimic. Sunt si exceptii, dar alea se stiu. Deci, de buna-voie ne-am deplasat cei una-doua maini de studenti la ora 8 la curs. Evident profa apare la si 15. Cica fuseseram anuntati. Nu stiu cum se face ca mereu nu sunt pe faza cand e vorba de mers mai tarziu la scoala. Si nici nu se oboseste nimeni sa imi dea vestea cea buna. Vedeti, de bucuriile proprii tre sa ai grija personal, ca altii nu se vor ocupa niciodata de ele. Chiar daca uneori nu i-ar costa nimic.

Fara sens sa explic cum a fost. Am incredere ca cei care ajung sa citeasca randurile acestea, au trecut prin clasa a 2a, cand au invatat notiunea de “dictare”. Eah, si noi ne-am amintit chestia asta in zorii zilei. Da credeti ca miercuri dimineata sufar de atata lipsa de imaginatie sau cafea incat sa depan amintiri din clasa a 2a? ! Zau asa…

N-o sa mai merg niciodata…

In fine, ne transportam pe piciorusele zvelte, prin ploaia cert transformata-n ninsoare. Prin balti in dezvoltare si vant in demaraj. Dar, astea sunt detalii…

Ajungem la frumosul curs, unde ni se spune ca importanta nu e prezenta noastra fizica. Ce bucurie, putem pleca?

Dar, nu va grabiti sa luati drumul patului, ca vin amenintarile si santajele. Astfel incat, singurul drum care ne ramane, e cel al viselor.

Ceea ce nu pricep ei, este ca partea noastra de munca e depusa. Fiindca in momentul in care ma vede in banca aia la ora X, inseamna ca m-am deplasat intr-un scop. Ca doar imediat dupa usa, m-ar astepta o varietate de cafele in Kharma. Si povesti mult mai interesante. Din pacate…

Si ceea ce nu pricep ei, este ca de la jumatatea asta de drum, trebuie sa ne vina in intampinare. Le acordam prezenta noastra fizica, sa ne-o trezeasca pe cea psihica. Sau s-o mentina asa cum o aducem de acasa. Indopata de cafele si tigari. Ori de alte trucuri mai mult sau mai putin ieftine, cu scopul sa tina ochii deschisi studentului la curs. Caci,se pare, cu gura cascata nu vor sa ne lase…

Ca sa ai dreptul a cere, trebuie sa oferi mai intai.

Pastrati-ne asa cum venim, nu ne mai criticati. Suntem produsul vostru. Si noi suntem cei care va vor ingriji ranile. Asa cum ne cresteti, asa ne veti avea.

“Nas in nas” e o expresie menita sa aduca explicatii necunoscatorilor faimoasei strazi clujene -strada cu sens unic pe 2 benzi modeste. Nici vorba de vreun bulevard multipopulat sau hiperaglomerat.

Eu pe o parte, el pe cealalta. Sensuri opuse de mers. Isi indreapta extremitatea cefalica spre mine, probabil si globii oculari [acuitatea mea vizuala nu imi permite sa jur in fata instantelor supreme, dar am o banuiala puternica].

La care, ce-mi trece mie prin cap… in loc sa urlu din toti plamanii mei de blonda miniona, imi zvarlu manuta in aer, intr-un semn international de SALUT.

Prea putin international pentru distinsul coleg, care isi grabeste privirea spre pamant. E drept, avea castile in urechi. Dar nu am vazut nici un val pe ochii lui. Sau poate sunt atat de mica, incat uneori imi pastrez statusul de “invisible” chiar si pe strada.

Si ce nu am mai vazut sunt cei sapte ani de-acasa. Pe care nu ii gasesti nici in cele mai rafinate vitrine ale celui mai scump shop. Nici macar in bancile facultatii, in care ne mandrim cu totii ca investim timp si neuroni. Unii, timpul il pierd si neuronii ii conserva.

Si spun ca nici in bancile facultatii, pentru ca deja la gradinita cand ajungi, se presupune ca stii sa saluti.

La cateva minute distanta, ma intersectez pe o strada alaturata, cu doua colege, pretioase de fel, dar suficient de “doamne” incat sa simuleze din buzele lor atent pictate un salut gratios. Pierdut in galagia masinilor, dar initiat. Si nu ar trebui sa ma lase impresionata gestul, intrucat a saluta si a raspunde la salut tine de standard, de normal, de musai. Sau m-am intalnit cu alt coleg, cu care am si schimbat cateva vorbe, dar nu se compara. Acolo relatia trece de la colegialitate la amicitie.

-Asta ca sa nu ramaneti cu o ideea gresita despre studentii la medicina. –

Oricum, fiecare padure cu uscaturile ei. Eu una sunt obisnuita. Am un coleg binecunoscut, care de fiecare data dupa ce eu strig in gura mare cu tinta exacta: “Seeeeeeeeeervus, Cristiiiiiiih!”, se scuza ca DIN NOU nu m-a vazut… sau alta colega de care m-am lovit in repetate randuri in 9 si pe care am salutat-o politicos primele 3 dati. Dupa care nu m-am mai obosit sa emit sunetele respective, intrucat raspunsul ei era mereu acelasi. Ma fixa nedumerita, dupa care, ce ati auzit si voi, am auzit si eu.

Imaginea alaturata ii este dedicata in mod special. [Stiu ca e evident, dar nu am putut risca sa nu ma inteleaga]

Si, atentie, lectia de bune maniere la varsta asta are pret mare. Pentru cei care n-au stiut s-o invete la vremea ei, cand era gratis.