Eticheta: perpetuum prostie (Pagina 2 din 5)

Nu cred în şcoală

Luaţi-vă două secunde de răgaz, încă o gură de cafea şi respiraţi profund. Iar după ce vă reveniţi, încercaţi să nu închideţi blogul blondelor pentru totdeauna.

Într-adevăr, şcoala e un brand mult prea promovat. Ştiţi Svarovski? Svarovski e o marcă de bijuterii confecţionate din veritabilă sticlă tăvălită prin vopsea. A, şi tinichea de cea mai înaltă calitate, să nu uităm. Aşa e şi cu şcoala. Te fac să crezi că tre’ s-o ai, ca pe cristalele Svarovski. Dar tu, de fapt, găseşti aceeaşi sclipiceală de doi lei pe orice tarabă din Dumbrava (ăsta fiind magazinul central din Sibiu, un fel de piaţă acoperită). Şi la doi lei, ad literam.

Auzeam luni la TV, cu ocazia primei zile de şcoală, despre importanţa ei colosală în educaţia individului. Hai nu zău?

  • Nu cred în instituţia şcolii şi rolul ei în educaţia mea, fiindcă la o analiză cu de-amănuntul, nu ştiu dacă 20% din ceea ce sunt i se datorează. Sau din ceea ce ştiu. Iar procentul ăsta e burduşit de luceferi şi moromeţi, unde pe ultimii aş fi trăit chiar mult mai fericită fără a-i cunoaşte îndeaproape. Zău.
  • Poate am mai zis, dar când directorul liceului nostru a întocmit o listă cu facultăţile la care a intrat fiecare, am trâmbiţat să nu mă treacă nimeni. Deoarece nici a mia parte din reuşita mea de la vremea respectivă şi orice vreme după nu i se va datora vreodată. Rânjetul lui hidos şi mult prea prost igienizat mă bântuie până în ziua de astăzi. Şi e cam singurul lucru care mă bântuie. Noroc că mi-au zis ăia la facultate ce valenţă are oxigenul, că aş fi rămas cu o impresie tare greşită după liceu 😉
  • Nu cred în instituţia şcolii fiindcă “îţi formează” gândirea, expresie pe care mi-o tot repeta mama când venea vorba de făcut exerciţii la mate. Târziu avea să înţeleagă ea mama, că fix formarea aia e nocivă a naibii şi că tre’ să îţi fereşti copilu’ de ea ca de dracu’.
  • Nu cred în instituţia şcolii, fiindcă anulează creativitatea, personalitatea şi orice sclipire poate manifesta un copil. Dar îl învaţă foarte bine un lucru: să se supună.
  • Nu cred în instituţia şcolii fiindcă modifică morfologia creierului prin sfânta repetiţie, mama învăţăturii. Mai ştiţi? Şi nu cred în nici o formă de învăţare pasivă, cu toate că în facultate ne-au zis de enşpe mii de ori că e bine să învăţăm cât mai mult ca să avem de unde uita. Că dacă uiţi dintr-un volum mai mare, tot rămâi cu ceva mai mult decât … înţelegeţi regula de trei simplă.

Dar pruncilor din toată lumea, de şcoală avem nevoie, tot aşa cum ai nevoie de scări ca să ajungi în casă! E vorba de etape, de trepte, care trebuie parcurse. Acuma, ăia mai şmecheri iau liftul şi bravo lor. Însă, şcoala e esenţială pentru tot ce ne învaţă extracuricular. Pentru felul în care ne mişcăm în pauze, pentru prietenii cu care învăţăm să interacţionăm.

Iar cea mai importantă perioadă e liceul, unde e crucial să apuci printre oameni de soi. Ăla e momentul în care îţi defineşti multe sisteme înconjurătoare, iar mediul extern are o maximă influenţă. Căutaţi minţi alese în jurul vostru şi veţi putea da naştere unor minuni. Iar dacă pentru asta e musai să tociţi comentarii şi formule trigonometrice, faceţi-o! Fără să staţi pe gânduri!

sursa

Jumătate e mai puţin decât întreg!

Din capitolul să vezi şi să nu crezi, continuă episoadele cu nervi şi spume în hypermarket. După ce am înjurat şi m-am jurat că nu mai calc pe la ei, mă duc ieri cu o prietenă la Real.

Toate bune, până ne loveşte foamea şi  mirosurile de mâncăruri gătite, care ne provoacă poftele şi imaginaţia. Culinare, desigur. Mie mi se face de o salată cu pui şi ciuperci; deja simţeam şi crănţănitul chiflelor proaspete între dinţi, aşa că am luat bon din ăla de dezordine  şi m-am pus la coadă. Dar nu eu fac savoarea acestui post. Din păcate însă, nici puiul de la rotisor.

Exact, prietena de care vă spuneam – la fel de blondă, dar mult mai înfometată decât mine- îmi împărtăşeşte gândurile ei necurate faţă de un pui din ăla. Că uite cum arată, uite cum se-nvârte, numa’ poezii nu zice, vorba ceea. Îmi propune să împărţim animalul, eu o ţin pe-a mea cu salata şi pâinea crocantă, nu te pui cu poftele blondelor.

Când colo, ce să vezi, bucurie mare, cineva cumpără jumătate de pui minunat! Yeah baby, deja viaţa părea mult mai frumoasă! Asta până când am descoperit că mă aşezasem la coada greşită, iar pofta de salată mi s-a tăiat ca maioneza în ziua de Crăciun. Instantaneu.

Pe de altă parte, prietena mea – nicidecum din spirit de solidaritate pentru cei mai puţin norocoşi- rămâne şi ea cu buza umflată, să vedeţi de ce: puii se dădeau ca pe bandă rulantă înaintea ei, când îi vine rândul, mai era unul singur în vitrină, deci yeah baby! continuă. Cică: daţi-mi jumătate de pui, vă rog.

La care, poftim răspuns: “Jumătate?! N-am decât întreg!”

Continuare

Să popularizăm simţul măsurii!

Acu’ mai bine de vreo lună ne-am pricopsit cu vecini noi. Sănătate multă şi şedere frumoasă, da’ eu nu am texte prea multe şi nici potenţial de socializare aleatorie. Am doar informatori 😉 Apartament mic, preţ bun, criză la televizor, dar ce ne facem cu picamerele şi ciocanele şi tencuiala, care nu se mai termină, domne?! De zici că şi-au săpat singuri grotele-n beton. Pe deasupra, pun pariu că sunt nişte oameni foarte nehotărâţi. Doar îşi schimbă culoarea pereţilor o dată la două zile, după cum prezintă Busu vremea de dimineaţă şi Pătruleasa scorul din campionat. Şi imaginaţi-vă că minunea se petrece taman sub etajul la care îmi rod eu unghiile de nervi. Că altceva nu prea mai poţi face zilele astea, nici gândurile să ţi le auzi. Am senzaţia că-s toţi la mine-n casă, de-mi  vine să le fac o cafea. Frrree-caaa-tuuul-frree-nee-tic al tencuielii îmi gâdilă instinctele criminale, în special când încerc să le adorm. Cum ar fi în dimineţile de weekend, iertată-mi fie îndrăzneala..

Ştiţi, eu m-am născut în gălăgie. La Sibiu, stăm dintotdeauna în miezul unei intersecţii cu tiruri şi semafoare. Deci frâne, claxoane, gaze de eşapament, tacâm complet. Dacă vrei să vorbeşti la telefon şi să te înţelegi cu omu’, tre’ să închizi geamul, ş.a.m.d. Apoi m-am dus la Cluj, în cămin, unde ghiciţi cum a fost, nu s-a impus bioritmul meu în programul de somn al colegilor, deci m-am…ceea ce se cheamă… adaptat. Dar asta pentru că era un zgomot DE FOND. Mereu acolo, ca un zumzet de decor, ca un heavy-metal pe care adormi şi mai şi visezi frumos..

Ăştia de aici, nu, domne. Ei pocăne vreo 20 de minute, după care ies la o ţigară. Apoi alte 20 cu sârg, dar şi cu pauză, să nu se obosească ori să termine prea repede. Şi să aibă certitudinea că mi-a sărit mie somnul  şi ţandăra, doar tot merg mână-n mână astea două. Sau, alteori, mi se livrează mişcări spasmodice într-un ritm susţinut, de picamer ambalat, doar că fără cerere prealabilă. Şi nu doar mie, ci întregului apartament , care tremură nevrotic din toate balamalele.

Înţeleg că vor să renoveze, că se grăbesc să termine lucrările, dar nu înţeleg de ce pe nervii şi pe sesiunea mea!

imagine

Târgul de mărţişoare

Nu vă duceţi! Am fost azi la Teatrul de Operetă după mărţişoare şi am dat de chestii faine, nu neapărat ce căutam, da’ na.. În special nişte ineluşe din cristale Swarovsky (din principiu le urăsc, mi se par un kitsch pe exagerat de mulţi bani, dar astea chiar erau frumoase) şi nişte coroniţe, buchete uscate şi mărţişoare confecţionate din mirodenii. Erau atât de drăgălaşe că am zis musai să-mi iau şi eu.

Doar că am ieşit să vorbesc la telefon, iar când să mă întorc – prietena mea era încă înăuntru- domnii nu m-au mai lăsat să intru. Am revenit peste vreun ceas, târgul era la fel de închis. Treaba e că închis doar pentru unii, că înăuntru încă mişuna lumea. Am întrebat cât mai ţin aşa, cică nu se ştia. În faţă însă erau nişte domni foarte supăraţi, ziceau că e bătaie de joc, că ei au plătit chirie 10 milioane şi acum şi clienţii sunt ţinuţi pe la uşi. Mna, eu voiam doar mărţişoare… LE: Iar când au fost întrebaţi dacă se mai deschide vreodată, domnii au dat pesimişti din umeri. Probabil că nu.


Oricum, ruşinică!

LATER EDIT 2: retrag ce am zis, e deschis, pe verificatelea, am fost azi, 01.03. Iar mirodeniile de care vă povesteam sunt de găsit pe bungust.ro. Acum ştiu, pentru că mi-am luat 😉

Afaceri cu sesiunea

Drag mi-e Clujul, ce să zic, mereu îmi va fi.La fel şi studenţia, cu studenţii ei cu tot.

Cei care ştiţi blogul de mai demult, poate vă amintiţi de campania împotriva handsfree-ului la examene, din primăvara anului trecut, campanie pusă sub semnătură Ziarului Studenţesc. Unii îşi amintesc cu cât talent am dat din guriţa mea mică, da’ răsunătoare, până mi-am atras toate simpatiile colegilor prestatori. În asemenea hal, că am ajuns să merg la examen şi să plec de la examen neschimbând prea multe poveşti, să zicem. Decât cu două ameţite de pretene de-ale mele, copile la fel sau mai naive decât mine, care mergeau cu cearcăne la examen, nicidecum cu coliere electronice.

În fine, rezultatele au fost nule, nimeni nu s-a speriat. Decât de mine.

Zilele astea, plimbându-mă pe străzile frumosului oraş mai sus menţionat, prin zona Clinicilor, unde e nucleul mediciniştilor, ce-mi văd ochişorii şi telefonul mobil:

Întrebare: ce ne facem? Ziceţi voi, că eu abia ce mai câştigam o bilă albă la categoria simpăticuţă.

Ultimul cărucior din Carrefour

În Carrefour. Eu m-am jurat că nu mai calc în magazinul ăsta, dar se pare că mă încăpăţânez să mă conving că nu e rost de a 2,3,4a şansă…

O scurtă trecere în revistă a cretinităţilor care mi s-au întâmplat în acest magazin de doi lei cu angajaţi unul mai cretin decât altul, de-a lungul vremii:

  • L-am întrebat pe un din ăla cu tricou “Suntem la dispoziţia dumneavoastră”, care-şi plimba inutil gelul în freză, unde se află un anumit fel de cablu. Dar înainte să-mi pun punct la propoziţie, el ştia deja răspunsul: “Nu ţinem.” Nu ţineţi neuroni în cutia craniană sau bunăvoinţă în mădulare sau ambele, concomitent. Evident că aveau cablul respectiv, doar că a trebuit să îl identific singurică după ce am făcut inventarul tuturor firelor trase în plastic. Şi o grămadă de spume.
  • Altădată, m-am dus la ei să-mi iau chestii din alea de lipit de picioarele scaunelor, ca să nu frece gresia sau parchetul. Sau de lipit pe tocul uşilor sau la sertare, să nu se trântească.. Cu o zi înainte le văzusem cu mama, în acelaşi Carrefour idiot în care mă aflam, dar plecaserăm fără ele. Aşa că, a doua zi, am revenit eu. Şi fiindcă nu am mai ştiut unde să dau de ele, întreb o binevoitoare, bănuindu-i răspunsul standard cu nu ţinem. După ce i-am explicat că eu cu ochişorii mei văzusem la ei în Carrefour respectivul produs cu mai puţin de 24 h înainte, am constatat că individa habar nu are despre ce vorbesc. Buun, respir adânc, abordez un alt tânăr, care se conversa la un telefon. Telefon mare, probabil ceva din echipament. Aştept să termine. Aştept, aştept, nu mai aştept. Îl rog să mă ajute cu ceva când termină. La care cretinul îmi întoarce spatele şi-şi înfige figura într-un raft. A zis cineva ceva…undeee…pam-pam… Am plecat fără cumpărătură, doar cu nervi şi jurăminte nerespectate.
  • Când am luat bohrmaşina. Coadă pentru garanţie. Un băiat amabil, o desciocolează, o conectează la curent, doar că nu ştie mai departe, că nu el se pricepe. Da’ cine se pricepe? Păi, un alt băiat. Să vină băiatul. Păi, nu se poate, băiatul e în pauză. Nu-i bai, să vină alt băiat, nu facem discriminări. Păăăi… care alt băiat, doar unul există. Adică, să vă explic. Dacă ăla era persoană-cheie, unic angajat pe o anumită treabă şi se nimerea taman în pauza în care îmi cumpăram eu bohrmaşina să-l apuce şi pe om burta şi să ia buda în braţe forever, what next.. Cei de la ghişeu, foarte amabili, cică, vă semnăm noi garanţia şi puteţi pleca, doar că nu e valabilă în felul ăsta. Între timp i s-au dat tipului din pauză enşpe mii de telefoane, dar la capătul celălalt al firului răspundea un sictir: pauză. Până am început scandalul. Cu chemat după şefi şi feţe palide. Că doar am şi alte idei de conversaţii decât circ ieftin într-un căcat de Carrefour.
  • Şi ieri, ultima mea vizită în Carrefour. Ce credeţi că păţesc?! Îmi este furat coşul din magazin, cu produsele din el, cu tot. Adică, văzut produs pe raft, adăugat în cărucior (e foarte simplu, aproape seamănă cu felul în care se cumpără pe net :p), văzut alt produs, lăsat cărucior, deplasat om. Întors, cărucior -ciuciu, cumpărături intenţionate – rămase aşa. Intenţionate…

Adică, eu pricep: criză în economie, criză în portofele şi monezi de 5mii, criză de cărucioare, criză de civilizaţie, DAR CĂRUCIORUL CU LUCRURILE MELE NEACHITATE SĂ SE FURE nu mai înţeleg. Când am întrebat la informaţii de unde luăm alt cărucior, pe aia a umflat-o râsul. Apoi, am hotărât. Căruciorul acela, tocmai fusese ultimul meu cărucior de Carrefour.

Pentru asta au fost inventate Real, Mega Image şi chioşcul de vizavi.

p.s. ăştia îşi merită salariile mizere. Dacă nici la nivel de îndeplinire a sarcinilor de 7 milioane nu sunt capabili să se ridice, măcar să tacă din gură, să nu se mai plângă atâta şi să râncezească pe mut. Că mai rău încurcă.

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 154 queries in 0.195 s