Se întâmpla ieri pe la amiaz, în apropierea unei guri de metrou din însorita capitală: O fată – la început de tinereţe (acum cu tot make-up-ul şi extrakilele zilelor noastre nici nu mai poţi aprecia vârsta unui om) – semileşinată pe un scaun, într-un cort din ăla electoral. Lume îngrijorat-agitată în jurul ei, m-am dus şi eu să văd dacă pot fi de folos.

Şi ce să vezi, fata zăcea, dar conştientă şi coerentă. Mă rog, în limitele posibilităţilor fiziologice personale, o să vedeţi de ce. Multă lume în jurul ei, aşa că în ordinea importanţei acţiunilor, am zis aşa: că s-o aşezăm într-o poziţie mai orizontală şi că sunt studentă la medicină şi îi vreau pe toţi afară, să nu îi luăm aerul fetei. N-a ieşit nimeni. Şi o babă a sărit: tu nu vezi că nu se poate ţine pe picioare, cum s-o-ntinzi, măi dragă?!

Acum, între noi fie vorba, eram în hanorac cu glugă şi-n adidaşi, deci blonda care gândeşte nu inspira mai mult de clasa a 10a cu indulgenţă, deci oamenii nu trebuie foarte judecaţi. Să zicem.

Prima misiune eşuată, tipa a început şi să tremure, aşa că am încercat să scot ceva de la ea. Vă fac un rezumat: Cică e sub tratament injectabil cu calciu, dar de o săptămână a întrerupt. Motivul: lipsa de bani. De dimineaţă la micul-dejun – nimic. (vă daţi seama că suntem în plin rezumat şi fac eforturi de autocenzură, că îmi gălgâie-n guşă nişte vorbe mai puţin obiective, mai ales că aspectul domnişoarei nu sugera “daţi-mi cinci mii, că vă spăl parbrizul”. Adică, rimelată, rujată, încercelată.. să zicem că mi-aş fi vândut un cercel pe o pastilă de calciu şi-un covrig de dimineaţă). Între timp, cineva plecase la farmacie, salvarea fusese chemată. Mai rămânea să încerc să-i ridic puţin glicemia, că oricum altceva nu îi puteam face cu mâinile goale, aşa că i-am dat să bea puţină apă cu zahăr. Ce mi-a zis? Că ea nu mănâncă dulce.

Iar asta a fost maximul pe care l-am putut suporta eu, ca nici medic şi nici blondă, noroc că ajunsese şi salvarea, de am plecat urgent să-mi văd de ale mele prostii, măcar să nu mă mai enervez de ale altora. În mijlocul crizei te-apucă slăbitul, duduie? Păcat că nu te-apucă intelijenţa de-o ureche, că de atâta e nevoie ca să nu mai tremuri aşa.

Mă enervează cumplit oamenii ăstia. Care au impresia că dacă fac 5 zile ceva pentru sănătatea lor, o să-i ţină tot anul. Organismul nostru nu funcţionează pe datorie!!! Suntem dependenţi de apă şi oxigen, plus alte câteva elemente. Nici nu e limba chineză: Nu pot să respir astăzi şi să sper c-o să-mi ajungă şi mâine.
La mintea cocoşului, ziceţi? Eah, găinile cu cercei în urechi nu ajung nici până acolo.

-noua expresie a la Monica Columbeanu, a cărei lansare a avut loc azi la Măruţă în emisiune. A expresiei, că doamna e demult lansată, popularizată şi foarte consumată. De soţul dânsei, desigur. Aşteptăm să aterizeze. Cu picioarele pe pământ, tot desigur. Sau poate, până atunci, se vor inventa noi bancuri. 🙂

Emisiunile mondene sunt surse inepuizabile de râs şi bună dispoziţie. Mă mai nimeresc şi eu uneori să râd, că în rest nu prea ştiu despre cine-i vorba. (Să-mi cadă telecomanda din mână, când l-am văzut pe Ricky Botezat Martin cu ochişorii ăia doi ai lui, ptiuu, să nu fie de deochi! Şi mai aflu că-i şi din Cluj băiatu’, asta ca element de sporit oftica personală. De precizat că atunci când deschide gura, trece-amoru’ – după cum zicea mama unei bune prietene. Acuma, depinde pentru ce o deschide -aş fi replicat- dar din respect, doar am gândit-o.)

Ceea ce nu pricep eu e cum de Cătălin Măruţă rămâne amic cu toţi ăştia de care face un mişto adorabil. Azi cel puţin, a fost aşa: miştocar şi adorabil (Am găsit şi explicaţia: dacă râzi la o glumă nu înseamnă că te-ai şi prins. A, şi ca să se vadă la TV, unii fac orice . Inclusiv, pe ei de râs!

“Cum îl cheamă pe şofer?” – “Mai contează?!”

Da, Monicuţo, contează. Oamenii se definesc şi dincolo de umbra ta. Existenţa lor poate ieşi din extensia imaginii tale. Toţi ne încadrăm în nişte parametri care ne garantează condiţia umană. Din oficiu. Iar a recunoaşte acei parametri necondiţionat te poate ridica pe tine deasupra altora.

Orice altceva e o iluzie.

(Daţi la minutul 2:19, însă doar dacă momentul vă permite o manifestare zgomotoasă. Măruţă e o mare figură, dar senzaţionalul îl face şi şoferul, cum îi intră în joc. Şi cum râde şi ea, Monicuţa) Miştouri nu fac, întrucât femeia şi-a cizelat considerabil stilul oral, adică discursul. Ce, aţi fi vrut să zic limba? Maternă, evident… 😛 Dar e păcat să creadă că dacă ştie cuvinte comune ca peiorativ, inadvertenţe şi gerontofil are voie să ignore nume proprii.