Diagnostic de urgenţă: hiperprostie acutizată

Se întâmpla ieri pe la amiaz, în apropierea unei guri de metrou din însorita capitală: O fată – la început de tinereţe (acum cu tot make-up-ul şi extrakilele zilelor noastre nici nu mai poţi aprecia vârsta unui om) – semileşinată pe un scaun, într-un cort din ăla electoral. Lume îngrijorat-agitată în jurul ei, m-am dus şi eu să văd dacă pot fi de folos.

Şi ce să vezi, fata zăcea, dar conştientă şi coerentă. Mă rog, în limitele posibilităţilor fiziologice personale, o să vedeţi de ce. Multă lume în jurul ei, aşa că în ordinea importanţei acţiunilor, am zis aşa: că s-o aşezăm într-o poziţie mai orizontală şi că sunt studentă la medicină şi îi vreau pe toţi afară, să nu îi luăm aerul fetei. N-a ieşit nimeni. Şi o babă a sărit: tu nu vezi că nu se poate ţine pe picioare, cum s-o-ntinzi, măi dragă?!

Acum, între noi fie vorba, eram în hanorac cu glugă şi-n adidaşi, deci blonda care gândeşte nu inspira mai mult de clasa a 10a cu indulgenţă, deci oamenii nu trebuie foarte judecaţi. Să zicem.

Prima misiune eşuată, tipa a început şi să tremure, aşa că am încercat să scot ceva de la ea. Vă fac un rezumat: Cică e sub tratament injectabil cu calciu, dar de o săptămână a întrerupt. Motivul: lipsa de bani. De dimineaţă la micul-dejun – nimic. (vă daţi seama că suntem în plin rezumat şi fac eforturi de autocenzură, că îmi gălgâie-n guşă nişte vorbe mai puţin obiective, mai ales că aspectul domnişoarei nu sugera “daţi-mi cinci mii, că vă spăl parbrizul”. Adică, rimelată, rujată, încercelată.. să zicem că mi-aş fi vândut un cercel pe o pastilă de calciu şi-un covrig de dimineaţă). Între timp, cineva plecase la farmacie, salvarea fusese chemată. Mai rămânea să încerc să-i ridic puţin glicemia, că oricum altceva nu îi puteam face cu mâinile goale, aşa că i-am dat să bea puţină apă cu zahăr. Ce mi-a zis? Că ea nu mănâncă dulce.

Iar asta a fost maximul pe care l-am putut suporta eu, ca nici medic şi nici blondă, noroc că ajunsese şi salvarea, de am plecat urgent să-mi văd de ale mele prostii, măcar să nu mă mai enervez de ale altora. În mijlocul crizei te-apucă slăbitul, duduie? Păcat că nu te-apucă intelijenţa de-o ureche, că de atâta e nevoie ca să nu mai tremuri aşa.

Mă enervează cumplit oamenii ăstia. Care au impresia că dacă fac 5 zile ceva pentru sănătatea lor, o să-i ţină tot anul. Organismul nostru nu funcţionează pe datorie!!! Suntem dependenţi de apă şi oxigen, plus alte câteva elemente. Nici nu e limba chineză: Nu pot să respir astăzi şi să sper c-o să-mi ajungă şi mâine.
La mintea cocoşului, ziceţi? Eah, găinile cu cercei în urechi nu ajung nici până acolo.