(Sunt in Vista si nu stiu sa setez tastatura romana, deci scuzele de rigoare)
La inceputul povestii cu Viena sta – ca la inceputul celor mai multe povesti frumoase din istoria mea – unul din acei oameni pe care esti norocos sa-i ai pe lista de prieteni. Top prieteni, mai exact. Colega mea de camera din Cluj e aici in practica de vara, iar eu – la ea in vizita, peste weekend.
N-am planuit mare lucru, ca de planuri suntem satule amandoua. Doar ne-am dorit dintotdeauna o vacanta intre gagici, ca in filme. So here we go!
Drumul
Am venit cu autocarul (70 euro dus-intors, Sibiu – Viena, cu Atlassib), ca nu ma potriveam cu avionul nici la program, nici la buget. Concluziile au fost triste, in sensul ca transportul international cu autocarul devine categorie de clasa a 2a, second-hand, najpa, cu alte cuvinte. O gramada de tarani si rromi. Si daca cei din urma au fost chiar simpatici, primii m-au scos din sarite de-a dreptul. O tanti isi sugea constant dintr-o masea stricata, noroc ca mai atipea din cand in cand. Iar un cretin a rontait seminte toata noaptea. M-am trezit la 1, la 2, la 3, la 4 si ma tot intrebam cum mama naibii il mai tine pielea, ca bunul simt mi-am dat seama ca l-a lasat demult! Partea buna a fost ca am calatorit fara vecin de scaun si m-am putut intinde cat am incaput de bine.
Acolo
Am ajuns la 5 – ora lor- si am luat metroul pana la Ale. Si atunci a avut loc cea mai placuta invazie germana pe teritoriu romanesc, corcit pe ici pe colo prin Bucuresti, care mi-a reactivat o gramada de chestii bagate in sertare ascunse. Stiti bucuria aia cand uiti bani intr-un buzunar si ii gasesti mult mai tarziu? E, buzunarul meu inca exista si vorbeste si germana, pe deasupra! 🙂
N-am dormit deloc
In ordine cronologica am facut asa: povesti, povesti, povesti, dus, povesti, mancat, ,povesti, cafea, povesti, dupa care am pornit spre Dom. Putin ametita copila, dar nimic peste limita legala. Sau obisnuita :p Iar aerul vienez m-a reactivat ca o potiune magica.
Putine erau cum mi le aminteam de ultima data, insa austriecii isi pastreaza acea noblete, acel stil pe care nu stiu daca il si vad, sau il percep doar fiindca mi-l imaginez. Viena imi aminteste de copilarie, neavand nici o legatura cu ea. Are un efect ciudat. E ca un acumulator care ma incarca. Imaginea coroanei regale si inscriptiile “Franz Joseph” imi dau cumva o liniste pe care nu o pot explica decat ca pe o stare de bine.
Nu se compara cu Parisul
Cu regrete, dar imi place mult mai mult. Orasul. Mai civilizat, nu asa colorat (in sensul ala… acuzati-ma, ca imi asum), infinit mai curat, iar oamenii mai senini. Ca or fi ei mai blonzi cu ochi albastri nu contest, dar parca li se vede sangele albastru amestecat prin vene. Sau o fi doar parerea mea.
Farmecul unui moment si invitatia la concert
Ale zice ca am un soi de magnet la oameni, eu zic doar ca lumea e mica si mult mai prietenoasa decat pare. In plina Viena, aud numa’ pe cineva ca ma striga “Petra”! Era un amic din liceu, pe care nu-l mai vazusem de cativa ani. Mai departe, intr-o librarie, un tip incepe sa rada cand ne aude vorbind (nu credeam ca vocabularul strainilor include cuvinte ca “troaca” :)) ) si ne intreaba de unde suntem etc. Cica a tot mers in Romania si chiar saptamana asta si-a amanat un zbor la Bucuresti. Povesti.
Dar cea mai draguta faza a fost cand ne-am trezit invitate la un concert la palat. Stiu exact cum, de la un fel de zambet care in mod normal mi-ar fi iesit arogant, s-a pornit un dialog intr-o germengleza literara. Mereu am zis cat trebuie sa fie de frumos sa primesti o floare doar pentru mirajul momentului si nu pentru numarul tau de telefon. Acum n-a fost buruiana, ci invitatia la Mozart. (Si ca sa nu te impacientezi, mama, sa stii ca oamenii n-or sa ne transeze, ca posta austriaca e scumpa sa ne trimita in pungi. Biletele le avem noi, deci nu depindem de nimeni ca sa intram. Ca vorba aia, nu tre’ ma prostituez ca sa merg la un concert. Dar nici 50 euro nu as fi dat, ca numa’ cand ma gandesc cata textila ‘reduzierta’ inseamna asta mi se face rau!) Iar intamplarea asta ma face sa cred ca unele filme chiar sunt inspirate din realitate.
Seara
Am mancat la Vapiano, un concept dragut de restaurant (cica e si in Bucuresti, dar eu cum nu-s prea umblata…:p) dupa care am poposit in fata primariei, unde se proiecta un concert simfonic, ca e ceva festival. Sa vezi si sa nu crezi! Mirosea a mici, oamenii beau bere, deci nu au pus romanii coada la pruna si micul pe foc, doar cu muzica simfonica n-o prea au. Da’ astia, domne, au umplut o piata (erau scaune puse) si stateau. Si ascultau. M-am uitat tampita. Si unde o sa-mi ziceti ca erau doar pensionari plictisiti de pensia lor mare, va inselati. Foarte multi tineri. Iar ne-am trezit noi urland in loc de vorbind. Chestia asta mi se intampla mereu in strainatate. Imi ajustez volumul la standarde occidentale. Mai incet, va rog.
Cum m-am culcat asa m-am si trezit. Si vorba lu’ Ale, doar sa ai pe cineva de suflet cu tine, ca tare usor te-ai obisnui… 🙂
<a onblur=”try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}” href=”http://3.bp.blogspot.com/_6yA1QijzVvs/SnK0z_eX8SI/AAAAAAAABrY/ecj34bUg3Mg/s1600-h/DSCN1618.JPG”><img style=”float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 400px; height: 300px;” src=”http://3.bp.blogspot.com/_6yA1QijzVvs/SnK0z_eX8SI/AAAAAAAABrY/ecj34bUg3Mg/s400/DSCN1618.JPG” border=”0″ alt=””id=”BLOGGER_PHOTO_ID_5364548911456842018″ /></a>
Dar cea mai tare fază e că bunica mea personală e cel mai în vârstă membru al neamului. O şi văd în capul mesei, mândră de toţi ăştia micii. Şi pe mine, strigând în gura mare că sunt a ei şi sunt directă. (nu de alta, dar ne distram, că mai este o doamnă de aceeaşi vârstă, care însă a fost doar soţia unui Răcuciu, deci fără legătură de sânge. Şi, pentru aia, pe ea o cheamă Răcuciu şi pe bună-mea, ba! 😛 )
Îmi amintesc cum mergeam unii la alţii, când eram mai mică, fără nici o treabă, ci doar să ne vedem. Cum făceau concedii la noi şi noi, la ei. Sau Revelioane. Şi nu era nici obligaţie, nici obicei comunist, ci doar plăcere – să se întâlnească părinţii noştri. Eu eram oricum cea mai mică dintre veri, nici nu vă spun că mi se zicea “Pitulicea”, că mergeţi încă râzând luni la serviciu. Dar zic, pe mine mă iubea oricum toată lumea. Şi eram urâtă rău pe-atunci. Noroc că unele lucruri se mai schimbă 😛 şi familia te ia aşa cum eşti. Doar prietenii mai fac fiţe.
