poză din grădina botanică Sheffield, la una dintre plimbările noastre la început de an
Nu am de gând să fac listă cu ceea ce îmi propun pentru anul care vine, nu vă recomand nici dumneavoastră un astfel de exercițiu. Fiindcă e un șiretlic al minții, care atunci când vede cu ochii ei niște lucruri le poate confunda ușor cu niște realități, de ajung planurile noastre să fie condamnate la a fi planuri pe vecie. Cred în puterea lucrurilor nespuse, parcă păstrează așa o energie și un potențial. Plus, nu te faci public de mândra minune. Habar n-aveți de câte ori pe săptămână îmi propuneam să renunț la ciocolată din următoarea zi.
Dorul de casă stă latent în colţuri de suflet, până te întorci să îţi aduci aminte cât de bine îţi e aici. Iar atunci se întâmplă să domoleşti şi alte doruri, pe care nici nu ţi le bănuiai.
Ultima dată când am ajuns acasă în Bucureşti, casa mă aştepta goală. Ştiţi cât pustiu poate fi într-o cameră unde toate au rămas aşa cum le-ai lăsat? Dar, de astfel de momente ai nevoie, ca să înzeceşti puterea unor îmbrăţişări nerăbdătoare, în poartă, până nici bagajele nu le-ai lăsat din mână.
Mama m-a aşteptat cu camera plină de lalele, ca demult. Şi tata, cu mărţişorul, pe care nu am fost aici ca să-l primesc. Şi chiar dacă nu mai e martie, eu o să îl port cu drag, fiindcă gesturile frumoase nu au calendare.
În Sibiu e primăvară adevărată, cu frig de dimineaţă şi căldură în casă. Cu lalele la micul-dejun şi gânduri bune. Cu RTL la televizor (ce dor mi-era de foşnetul germanei!) şi copii care se întorc acasă. Îi aşteptăm pe toţi să vină.
Să vă aducă Iepuraşul tot ce vă doriţi, doar amintiţi-vă să-i cereţi! Şi rugăciunile sunt o formă de programare neurolingvistică 😉
Iar eu mă bucur mai ceva decât atunci când eram mică de aceste Paşti acasă, cu ouă roşii şi ai mei la masă. Deschideţi porţile şi lăsaţi să intre Lumina. Şi toate urmele de întuneric vor dispărea.
Nu-mi mai aud ceasul dimineaţa şi nici acasă n-am mai mers demult. Afară a venit primăvara şi mie încă mi-e frig când mă culc. Am senzaţia că trăiesc din secvenţe şi exclusiv pentru continuări. Lipsesc din viaţa mea. Sau viaţa mea lipseşte.
Zilele astea sunt atât de ciudată, că am început să-i întreb pe alţii dacă nu înnebunesc. Am uitat ce mi-au răspuns. În curând cred că o să vreau să nici nu ştiu prea multe. Adesea mă gândesc ce simplu mi-ar fi totul dacă aş trăi într-o lume fără culori. Dacă schimburile s-ar face după ore fixe şi cursuri lipsite de inflaţie. Dacă nu s-ar fi inventat dorurile, durerile şi gândurile. Dacă n-ar exista buletine meteo şi nici violuri de la ora 5. Dacă aş purta balerinii preferaţi zilnic şi dacă aş ajunge să mă satur de sărutările lui.
Zilele astea mă îndepărtez de lucruri. Dar nu mă lăsaţi să pierd legătura cu mine.
Aşteptând Săptămâna Marilor Speranţe, vă doresc să nu lăsaţi niciodată pe nimeni să vă spună cine sunteţi.
Uneori se pot înşela fără să vrea, alteori intenţionat, dar aproape întotdeauna sub factori de mediu şi circumstanţe. Nimeni nu are cum să ştie mai multe despre tine decât tu însăţi/insuţi. Eşti singura persoană care e permanent cu tine. Nici în vise nu vă despărţiţi. Oricine ai alege să fii, eşti mereu cu tine , undeva în forma aceea brută şi inocentă care-şi întreba părinţii ce e bine şi ce rău. Şi orice ai face, eşti singura persoană care nu te va părăsi niciodată. Fiindcă în final, doar tu îţi vei rămâne.
Când eram mică, mică-mică, eram rea. Dar rea, domne. Şi de gură şi de nărav. Mereu o certam pe mama, când dădea medicamente oamenilor şi noi rămâneam fără. Îmi spunea că nouă nu ne trebuie şi că este bine să ajuţi. Da’ cine se mai credea şi “este bine” ăsta?! Niciodată nu am priceput subiectele subînţelese, incluse sau excluse din orice urmă a logicii mele.
Mama zice că binele se întoarce
Pe vremea aia mă enervam cumplit, fiindcă noi realmente rămâneam fără un algocalmin în casă. Doamne feri să te fi plesnit vreo jenă sau durere cruntă, că precis îţi trecea în drum spre farmacie. Dar binele chiar se întoarce. Când ţi-l faci ţie şi sufletului tău. Însutit chiar, avea mama dreptate, cu toate că nu sunt sigură dacă exact la asta se referea.
Ridicarea eului în slăvi
Concluzia e că trebuie să ne iubim noi, înainte de a-i aştepta pe alţii să o facă. Dar trebuie să ne iubim la momentul potrivit. Ştiţi, credeam că există nişte valori pe lumea asta, pe care mi le-au pus ai mei în plasă, nişte piloni pe care mi i-au fundamentat în suflet, care să mă ţină tot timpul privind în sus. Cu alte cuvinte, să reziste coafura, indiferent de vremuri. S-au păcălit. Neglijând faptul că, dacă la ei se poate, nu înseamnă că aşa e peste tot.
Am început de la cine suntem şi ce ne spun alţii să fim şi am ajuns unde trebuie. Astăzi vreau să fim egoişti. Fiindcă în final, doar noi ne vom rămâne.
p.s. pentru postul ăsta, mama o să îmi explice nişte lucruri, care or să înceapă cu: “Miruna! …”
Făcând abstracţie de ceea ce se întâmplă în ţară, blonda se piaptănă. Pentru că ea e mereu cu gândul la colinde, la Moş Crăciun şi la cai verzi pe pereţi.
Ne pregătim o lună întreagă şi ne bucurăm pentru momentul Ajunului, al mesei de Crăciun şi al nopţii dintre ani. Se cheamă “farmecul sărbătorilor”. Şi am mai zis, cei care se poticnesc în a surprinde doar aspectul comercial al perioadei pierd timp cu bălăcăritul. Timp pe care l-ar putea petrece bucurându-se. Fiindcă a dărui e o bucurie pe care nu o poţi înţelege până nu o practici.
Actul de a dărui te implică mai întâi emoţional şi doar apoi financiar. Am văzut inele scumpe oferite într-un hal fără de hal şi căcaturi împachetate atât de frumos, că nici nu mai conta cauza, ci doar momentul în sine. Dar e şi ăsta un talent.
Pentru seara de Crăciun, am următoarele sugestii:
nu daţi bani celuilalt să-şi ia ce vrea şi ce îi şade. Arată indiferenţă şi îi ştirbeşte bucuria.
împachetaţi fiecare cadou separat, dacă oferiţi mai multe lucruri.
fontiţele sunt binevenite, orice alt detaliu de asemenea. Arată preocupare. E de bine.
puneţi etichete cu nume şi scrieţi felicitări. (dar scrieţi-le, nu e destul doar să le semnaţi! În felul ăsta le personalizaţi)
Încă nu m-am hotărât cum e cu Voucher-ele. Sunt binevenite sau sunt tot un fel de “îţi dau eu banii, tu ia-ţi ce vrei”. Chiar dacă eu m-am foarte bucurat de un gift card, venit la marele fix. Dar de la cineva care ştia precis ce mi-ar plăcea.
Azi mi s-a întâmplat la şcoală o bucurie din aia, care îţi este trimisă ca semn. Nu că mâine va fi neapărat mai bine, ci că va fi într-un alt fel, iar asta e deja foarte bine.
O fetiţă mi-a zis la şcoală: eu pe tine te cunosc! Tu mi-ai lucrat prima dată când am venit aici. Şi de atunci am întrebat de fiecare dată de tine. (ştiu, mi-o aminteam şi eu perfect, mai ales că a fost primul meu pacient în prima zi a anului 5. Dar nu credeam că mai ştie şi ea…) Ştiu şi cum te cheamă: Miruna. Vezi?! Că tot voiam să vii!
Avea vreo 9 ani copila. Isteaţă şi cu ochii mari. Şi mi-a făcut, fără să ştie, un cadou cum nu găseşti în cele mai de lux vitrine: entuziasmul pentru mâine.
