Eticheta: blog (Pagina 5 din 5)

De la Blogger la WordPress

Unii-şi cumpără terenuri şi ridică vile pe ele, alţii-şi achiziţionează domenii virtuale şi susţin teorii blonde pe biţi. Aşa şi eu, peste noapte, m-am trezit proprietăreasă de punct ro. Însă de loc, sunt de la blogspot. Ăsta e un fel de “mai la ţară” faţă de wordpress. După ce mi-am cocoţat eu blondele, la începuturi, Bubu mă tot bătea la cap să mă convertesc la WP. Dar mie blogspotul mi-a plăcut, fiindcă e atât de simplu, că îl poate pricepe chiar şi o blondă. L-am ales fără măcar să ştiu că există şi altceva. Dar îl recomand, în continuare, oricărui blogger începător. Şi chiar dacă acum am posibilitatea de a adăuga enşpe mii de widgets şi plugins şi settings (că numa’ gâdilici în talpă n-are ăsta), mi-e dor de coerenţa şi organizarea simplă.

Nu vreau să-mi amintesc ce mi-am prins urechile la primele posturi (sau ăsta) pe wp sau cât am înjurat ca o lady scoasă din răbdări. Până azi, nu m-am mai gândit nostalgic la blogspot. Dar am încercat să instalez câteva pluginuri, le-am activat, dar ceva tot dă cu rest. O fi şi aici ca la farmacologie, de unele interferează cu altele şi nu-i voie să le combini că face buba. Ceea ce s-a şi întâmplat. Uite câteva blogspot-qualities cu dublă personalitate aka worpress-faults:

1. în wp, ca să văd ce am scris într-un draft, trebuie să îl deschid pe fiecare în parte (dincolo se puteau vizualiza toate conţinuturile în aceeaşi pagină)

2. inserarea de imagini era mult mai simplă (şi acum eu adaug imaginea acolo şi pun doar codul html aici. da’ să nu mai spuneţi la nimeni, că vă mănânc cu fulgi cu tot!!!)

3. Sidebarul era mult mai structurat si simplu de operat cu el. În wp, după fiecare drag n drop tre’ să-i dau save.

4. Şi prima chestie de care m-am lovit!!! Pe blogspot aveam bannerul cu blondele în fruntea blogului lipit. Aici, ciuciu banner, ciuciu header ori footer ori muma-pădurii o şti cum îi va mai zice. Că pentru aia tre’ să umbli pe nu-ştiu-ce coclauri de la codul temei … unde şi să schimbi o culoare e înaltă filozofie, apăih să vrei banner cu blonde.

Oare nu putem face o supercombinaţie între ? Sau o ordine în capul meu.

Funcţia întreţine organul

Priviţi atent pupilele unui om care lucrează la calculator. Veţi avea o surpriză. E ca şi hipnotizat. Parcă îi curge energie din ei, cu transfer direct pe www-uri. Este o absorbţie totală şi, ajung să cred, un fel de anulare a acelor aptitudini care ne diferenţiază de maşinăria din faţa noastră. Fiindcă în relaţia cu laptopul tău, totul se mişcă după regulile sistemului în care eşti obligat să te complaci. Şi culmea e că ne adaptăm benevol fără a conştientiza unde se află limita către pierderea sinelui.

E un limbaj în care suntem obligaţi să funcţionăm, pentru a înţelege şi a fi înţeleşi. Lansăm comenzi printr-o simplă apăsare de buton şi ne hrănim cu iluzii că suntem stăpâni, că noi am creat mecanismul şi că noi îl conducem. Mi s-a întâmplat să nimeresc în supermarketuri, unde picase sistemul informaţional, iar vânzătoarele abia ştiau să facă nenorocita de scădere ca să îţi dea 3 lei rest. Am nimerit în aeroport când picaseră calculatoarele, toţi erau paralizaţi că trebuia să scrie cu pixul ce tipărea calculatorul la check-in. Mă întreb, dacă pentru o pană de curent am inventat generatoare de urgenţă, de ce pentru o pană de sistem nu ne putem reactiva funcţiile de bază. Adunarea şi scăderea cred că sunt primele chestii învăţate la matematica de clasa a 2a. Şi unele din puţinele chestii predate în şcoală, de care te loveşti direct în viaţă. Dar uite, că un calculator ajunge să ne scape şi de aceste lovituri banale ale vieţii. Are tata o vorbă când zice de careva că e prost rău (taică-meu rar manifestă judecăţi de valoare în privinţa celor din jur, că mă şi enervează treaba asta, dar când mai scoţi ceva de la el, poţi lua notiţe) : e atât de prost, că, de-l întrebi tabla-nmulţirii pe sărite, habar n-are.

Menirea tehnologiei e de a ne facilita viaţa şi existenţa. Dar dacă a facilita devine sinonim cu a simplifica, începe să-mi fie milă de mine. În fiecare zi mă trezesc, deschid geamul şi apăs pe power la calculator. Am blog pe net, ştiu termeni ca haştemele şi mesingiăr, dar nu mai ţin minte când am făcut ultima înmulţire în cap. Fiindcă atunci când se iveşte nevoia, cu siguranţă apelez la un calculator de birou ori de mobil. Doar pentru siguranţă, nu că nu aş şti… Şi îmi privesc cu uimire bunicii, care la aproape 80 de ani, se încurcă în butoane şi preferă să folosească un creion, o hârtie şi-un neuron. Q.E.D.

Funcţia întreţine organul, iar noi ne administrăm zilnic doza de paralizant. Se măsoară în biţi, pe net. Iar leacul nu îl găseşte nici google.

Gândurile astea de duminca la prânz au fost răsculate de un filmuleţ văzut la Ionuţ. Am mai vizionat câteva, care mi-au declanşat o reacţie vegetativă de greaţă de la stomac. Şi am avut coşmaruri toată noaptea.

Q Magazine mă dezamăgeşte

Nu că aş fi ţinut în mână mai mult de 3 numere ale publicaţiei, dar managerul general, Floriana Jucan, îmi plăcea mult cum scria pe vremea jurnalului din Star. Azi, însă, am dat de numărul de iulie al revistei. Să vă zic pe scurt, nici link nu pun, că nu are rost să vă îngrozesc nervul optic: pe copertă -Andreea Raicu, sugrumată cu o chestie neagră dantelată la gât, cu nişte ochi fumuriu machiaţi şi nişte sprâncene excesiv photoshopate. Titlul: Andreea Raicu, “ÎNTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE“, unde T-ul din moarte e înlocuit de o cruce ca alea din lemn de pe morminte. Gizăz craist! Mai are rost să spun că Andreea e o tipă frumoasă şi că nu înţeleg ipostaza asta de bad girl în care au pus-o? Contextul nu se potriveşte cu imaginea de sexy şi rea, iar imaginea nu se potriveşte cu titlul.

Ajung la articol, care îmi arată o Andreea ciufulită ca după o noapte zbuciumată, cu un decolteu prea puţin ortodox şi nişte buze cărnoase şi roşii. Şi îmi umflă un titlu: “Andreea Raicu, DESPRE MOARTEA MARII IUBIRI“. Say again?! Şi continuă la modul că nunu, nu e vorba de Chirilă, ci de bunica ei. După care dă un copy-paste după blogul Andreei.

Treaba asta cu copy-paste după bloguri mai apare în câteva articole, dar nu mă miră, că lipsa inspiraţiei jurnalistice nu e o crimă. Dar lipsa unui minim simţ de asortare a unor imagini cu texte şi idei între ele, mă uimeşte. Sunt sigură că fata îndurerată nu şi-a purtat atitudinea de sexy queen la înmormântarea bunicii. E un eveniment trist din viaţa ei. Înţeleg disperarea după senzaţional şi orice încercare de a atrage cumpărători. Dar nu pot înţelege cum nu poţi respecta chestia asta. Şi cu atâta prost gust.

Blogurile româneşti acum 2 ani

Navigând ca de obicei, am dat peste postul ăsta, datat din februarie 2006. Tema este “blogul în România”, iar autorul anunţă intenţia de a scrie şi un articol într-o revistă. În 2006 unii se mai jucau încă cu puţa-n nisip, vorba aia. Unii nici acum n-au încetat, dar să nu ne abatem de la subiect.

Interesante sunt şi comentariile, pentru a urmări viziunea unui om la momentul acela şi proiecţia ei în timp, la momentul acesta. În special, Andrei Roşca a dat dovadă de intuiţie fantastică ori e un vizionar care încă nici nu a uimit destul.

 Până de curând nici nu ştiam pronunţa cuvântul “antreprenor”  că mi se împleticea limba. Acum, aproape sunt în stare să şi explic cuiva ce vrea să zică..

Admir oamenii care ştiu să viseze mare şi asta nu din fotoliul din faţa TVului. Cred foarte puternic în programarea minţii umane întru direcţionarea paşilor spre visul măreţ. E o călătorie fantastică, în care să te îmbarci e mai uşor decât să vâsleşti. Fiindcă, aici, legea inerţiei nu funcţionează. Nici reguli nu sunt -doar să apeşi butoanele potrivite. Căci calea este uneori mai importantă decât destinaţia.

E blogul meu şi fac ce vreau!

 

De multe ori am auzit, pe blogul tău poţi face ce vrei. Bun. Eu aşa şi fac, dar să trecem la lucruri seriose :p. Cei care au câteva sute de cititori zilnic? Au ei oare o obligaţie faţă de aceştia? Că atunci când apari zilnic la TV şi ştii că oamenii te urmăresc şi pe net, mulţi oameni, dar diferiţi oameni, te gândeşti oare înainte de a posta, cum va fi perceput articolul respectiv? Oare se fuge de ridicol, oare cât se speculează cititorul? Şi oare cât e convingere proprie şi cât manipulare emoţională. Oare de câte ori se abţine omul să îşi scuipe afară părerea doar de teama de a nu fi catalogat rasist, misogin, barbar, etc. Citind blogul lui Cabral, care e unul din puţinele pe care le-aş recomanda oricui în stare să facă un click cu mouse-ul. În sensul că nu îţi trebe şcoli înalte în ale blogosferei ca să pricepi şi să îţi placă… 

Bloggerii scriu despre orice prostie. În afara blogurilor de nişă.Cică în România nu ai nevoie de aşa ceva pentru a “prinde”. Buuun. E şi adevărată treaba asta, cumva. Pe Bobby Voicu îl urmăresc de ceva vreme, cu toate că habar n-am de ce. Şi m-am semnat de la început Miruna, cu toate că iniţial nici pe blog nu mi-am dat numele real. De când urmăresc traficul, am văzut că de la el vine foarte puţin. Tocmai pentru că mă semnez în felul ăsta, iar comentariile nu put a genialitate. Şi totuşi, îl urmăresc. (acuma o să mă bănuiţi de obsesii şi o să mă trimiteţi să mă caut).La Ahilosu fac aproape zilnic click pe un link de la AdSense. Nici nu ştiu pe care, nici nu mă interesează. E vorba doar de centul ăla de la mine, pe care cred că îl merită. Doar nu mă costă nimic… E ca şi cu ăia de împart fluturaşi pe stradă. Le iau pe toate, dar le arunc în primul coş. Gestul e pentru om, nu pentru reclamă. (iar o să mă trimiteţi la psihiatru) 

Recent mi-am făcut cont pe Twitter. Care înseamnă să-ţi creezi o comunitate la care eşti conectat mereu, iar comunicarea se face prin mesaje scurte, care pot ajunge chiar si pe/de pe mobilul personal. Acuma, habar n-am ce să scriu acolo. Nu e oare penibil să anunţ că m-am trezit cu faţa la cearşaf şi nu mi-am spălat dinţii 3 minute, numa’ 2 juma’, am tras un pârţ şi m-am spălat cu Caramel-Shower Gel. Fiindcă da, lumea se scobeşte în nas şi face pîîîtţ, plus chestii mult mai greţoase. Dar despre pedofili şi cocalari nu ne sfiim să vorbim. Cu toate nu toţi facem ca ei. Şi atunci, unde e limita morală în ceea ce ar trebui scris? 

 

 

later edit: nu ştiu ce figuri de weekend face wordpressu’, dar anumite linkuri nu vrea să le posteze colorat. Da’ îi vin eu de hac, nu vă temeţi!

Prejudecâţi şi paradoxuri în blogosferă?

Prima “cercetare” pe care am executat-o cu scop informativ în legătură cu subiectul “BLOG” a fost undeva prin preajma ultimului RoBlogFest, în intenţia de a publica materialul în Ziarul Studenţesc. Asta nu s-a mai întâmplat, căci evenimentele s-au precipitat, toată presa vuia pe tema asta, iar noi nu voiam să plictisim studenţii.

Cert e că atunci am văzut pentru prima dată “Cristian Manafu” pe ecranul monitorului şi pe el într-un filmuleţ pe Youtube, în care -şi acum ţin minte- spunea că tocmai asta e marea limită a blogului -faptul că nu are limită. Fiindcă oricine poate ajunge oriunde, să citească orice, iar atunci se complică treaba. Nu e chiar aşa uşor să-l aduci pe om la tine să citească bolboroseliile, când poate merge oriunde altundeva.

(Uite, Tudor Chiriliă. E un fel de blogger conştiincios, însă fără a se implica direct în blogosferă. Şi nu duce lipsa de trafic, har Domnului! Însă el mizează pe imaginea lui profesională (şi pe toate adolescentele isterizate şi cu acces la net). Îşi foloseşte blogul într-un fel isteţ pentru o promovare nouă la noi, pe care o controlează direct. Păstrează o distanţă clară de viaţa lui privată, probabil şi blogul e un job. Dar cred că îi face plăcere. Şi eu am fost o adolescentă isterizată, acum sunt doar isterizată.)

De Zoso citisem prin presă, inclusiv minunăţia că e primul blogger român care apare în Wikipedia. Am privit cu uimire blond-admirativă acest fapt, până s-a dezlegat misterul şi mi-a spus cineva că în Wikipedia oricine poate scrie cam orice. Bine, să zicem că Zoso nu e oricine, dar încă nu am o vechime suficientă ca vizitator al blogului său pentru a emite o părere coerentă. La prima vedere, cred că e băiat isteţ pentru că rămâne în top, chiar dacă e poate unul din cei mai înjuraţi români din blogosferă. Pentru că nu se ia numa’ de Băseşti şi mătuşi Tamara, ci inclusiv de nea Caisă ăla din faţa blocului. Iar paradoxul se construieşte la punctul în care realizezi că multe (eu nu am simţul estimărilor procentuale) din comentariile lăsate la el sunt înjurături de mare clasă. Îmbrăcate în ţol festiv, aşa ca atunci când îţi scoţi căţelul duminica la plimbare.

Tot atunci aflam un fapt care continuă să fie de actualitate (din câte îmi zice google): că şi blogosfera e o lume a bărbaţilor. Aş spune că doamnele au lucruri mai importante de făcut decât să taie frunza pe net, dar mă abţin. Cert e că fenomenul se manifestă nu doar cantitativ, ci şi calitativ. Adică, blogurile de top au autori masulini. Mare mi-a fost mirarea, când a răsărit în articolul ăsta din Biz “un blogger în fustă”, după cum i-am spus. Şi mă întreb… oare de ce doar 1?

(Personal, citesc şi blogurile fetelor, uitaţi-vă în blogroll că nu mint. Şi nu vă imaginaţi că din spirit de solidaritate. Dar de multe ori, am văzut fete cu user din care nu poţi trage o concluzie privind sexul deţinătorului)

Okay, blogosfera are câteva prejudecăţi referitoare la sex (ăla din codul genetic, nu ăla de la TV) şi la locaţie. Asta cu domiciliul bloggerului e un paradox în sine, căci limitele netului sunt fluide, dacă sunt, mă-nţelegeţi… Doar că amu au răsărit întâlnirile între bloggeri, bisericuţele şi prieteniile, iar ora fixă se dă, ca de obicei, în Bucureşti.

O altă limită depăşită de anonimatul, pe care ţi-l conferă internetul, este vârsta bloggerului. Am auzit cu toţii de copile de 7 ani şi puşti de 11 care povestesc poveşti cu făcutul ghizdanului seara pentru a doua zi la şcoală, când dau dictare şi nu ştiu unde vine linuiţa în expresia “să fim serioşi!”. Pardon, fără cratime pe-acia, dar întotdeauna e bine să gândeşti mai întâi şi doar apoi să scrii. Exact my point! (Personal, sunt sceptică în ceea ce priveşte veridicitatea compunerilor la şapte ani, dar dacă e adevărat mi-e milă şi atât. Eu încingeam nişte jocuri la vârsta aia, de nici la masă nu-mi trebuia când mă chemau.)

Însă, întotdeauna primul contact e cu conţinutul blogului şi doar apoi cu autorul lui. Mie mi s-a întâmplat să ajung pe teoblog.net şi să revin chiar. Iar într-un târziu abia, am făcut clickul care mi-a adus informaţia că băiatul ăsta are 17 ani. Eu am 22. Nu e mare diferenţa, dar mă gândesc aşa.. când eu eram “domnişoară, la liceu”, el era în clasa a…treia?! Da, posibil. Şi cu toate astea, mă interesează ce scrie. M-am şi abonat şi îl felicit.

Însă nu pot să nu mă întreb oare câtă compatibilitate există între generaţia mea, cea de peste mine şi asta la care abia îi dau ochii? (asta e împărţirea lumii înainte şi după blonda asta) Oare ce credibilitate prezintă o puştoaică în faţa unui cititor trecut de 40? V-aţi mira să ştiţi câţi prieteni de-ai părinţilor mei intră aici pe blog. (cu toate că s-ar putea să exagerez deja cu punctul ăsta de referinţă, că încă n-am pus eu coada la prună. Dar poate tomcai de asta e relevant.)

Oare ce înseamnă să te faci de mândra minune sau Contează în ochii cui te faci de ruşine? Sau ambele exprimări sunt expirate în update-ul constant din online…

Pagina 5 din 5

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 114 queries in 0.538 s