Eticheta: amintiri (Pagina 2 din 7)

De la profă la doamnă

Când a deschis uşa clasei la prima oră dintr-a cincea, aş fi dat orice să fie doar un vis urât. Mă jur. Stăteam în prima bancă de la mijloc cu cea mai bună prietena şi mă rugam să nu fie adevărat. Trecerea de la învăţătoarea mea tânără, cu bucle libere şi vorbă rârâită se transformase într-o vibraţie puternic negativă. A spaimă.

Nu ştiam cum o cheamă, dar îi cunoşteam glasul, după cum striga la noi prin pauze, pe holuri. Era înaltă, pe la vreo 50 de ani. Cu un spate îngust şi un bust mic, bucle negre, sucite cu fierul şi o pereche subţire de buze trase-n ruj sidef. Îi ştiu şi acum ochelarii de pe nas şi gestul cu care lua pixul în mână şi trecea absenţii în catalog. Uneori se uita fix peste ramele aurii, de parcă nici nu voia să te vadă prea bine, în toată mizeria ta prost exprimată, de clasa a 5a. Era fix genul de profă care îţi chinuie anii copilăriei. Sau ce-o mai fi rămas din ei.

Am început să-l urăsc pe Creangă, pe Sadoveanu şi pe toţi ai lor,

Continuare

Demonstraţie de câştig în criză

Încercând să mă hotărăsc ce pliculeţ de ceai să înmoi în apa clocotindă, le-am luat pe toate la mirosit. Iar ce m-au năpădit nu au fost nişte arome, ci nişte amintiri.

De când eram mică. Şi nu-mi plăcea ceaiul. Dar deloc. În asemenea hal de deloc, încât nici când făceam febră nu mă înduplecau să înghit oribila licoare. Apă dădeam cu plăcere pe gât, dar în stare pură, fără corcituri de felul ăsta. Eram mică şi mofturoasă. Mică am rămas, doar mofturile s-au transformat.

Pe vremea aia nu mâncam mămăligă decât cu lapte. Şi cu străbunica mea. ( Da, să o cunosc a fost o onoare, iar trecerea ei am presimţit-o mai ceva ca reumaticii vremea rea. Poate o să spun odată pe-ndelete…) De mămăligă cu brânză şi smântână nu voiam să aud, ba nici în poze nu o puteam vedea.

Iar cafeaua îmi făcea direct o greaţă din aia mare, mai ales că o asociam cu mama când venea să mă trezească dimineaţa. Mă juram că n-am să pot vreodată cumpăra aşa ceva. Sau din categoria “eu niciodată” era şi faza cu geanta la doamne. Care mi s-a părut o bună bucată de timp ceva extrem, absolut inutil şi puternic chinuitor.



Azi am un soi preferat de ceai, pe care mi-l prepar cu enorm drag. Ba mai am şi cană cu ceşcuţe, care poartă pete brune de scorţişoară în pereţi. Dovada iubirii mele pentru el, ceaiul. Sau pentru mirosul lui de mere coapte. Într-un restaurant tradiţional românesc din New York am mâncat prima mea mămăligă cu brânză. Când m-a atras probabil nu partea organică a mâncării, ci ceea ce venea o dată cu ea. Şi de atunci, am o deosebită plăcere să comand adesea la restaurante: mămăligă cu brânză şi smântână. Iar pe prima mea cafea am dat-o pe gât fără să respir, că altfel n-aş fi trecut de prima sesiune. Adică, aş fi supravieţuit, dar aş fi rămas acolo: la prima sesiune. Între timp, beau cafeaua neagră şi  o savurez din înghiţituri mici, asortate adesea cu poveşti frumoase. A devenit prima plăcere a dimineţilor mele. Şi am ajuns a-mi dori să am şi eu prunci, pe care să-i chinui în zorii zilei, când deschizi geamul  să laşi întunericul în cameră. O cafea şi un chip adormit de copil. Mi-ar plăcea… Iar de genţi, nu căutaţi prin dulapuri, că se huruie toate. Grămadă. Şi nu vă imaginaţi că doar acolo le ţin!

Vedeţi, cu timpul se nasc nuanţe şi gusturile se combină. Cu experienţe. Am zice că am evoluat. În fapt, numărul papilelor gustative scade,  în loc să crească şi el ca tot colesterolul, odată cu vârsta!
Deci tocmai am demonstrat că putem ieşi câştigători şi pe o piaţă în (s)cădere liberă. E chestie de nuanţă. Şi de miros.

sursa

În acord cu Sinele

Zilele trecute îmi spunea cineva că sunt într-o lipsă profundă de acord cu Sinele. Acuma, mă întreb, dacă e lipsă, cum să fie profundă. Da’ măcar bine că o ştim şi noi…

Şi după ce m-am supărat cu adevărat  profund, m-am gândit, oare cine-o mai fi şi Sinele ăsta. Şi de unde atâta importanţă pe capul lui.  Dv îl cunoaşteţi?

Continuare

Timp în decupaje

Ştiţi, era o vreme când credeam că pe bebeluşi îi aduce barza şi că pentru a-i avea trebuie să te căsătoreşti la primărie. Azi am depăşit cu succes prima noapte nedormită din pricina  bocancilor păşiţi în viaţa mea prea dintr-o dată şi mă uit cu nedumerire clasică la nelămuririle epocii respective.

Eram într-o cafenea rece din capătul Haşdeului, în anul trei, ţin minte. Cu două ceşti grăbite de timp şi poveşti rătăcite de evenimente. Peste asta chiar n-am să trec vreodată. Şi un zâmbet schiţat într-un colţ de gură mică. Plus un al treilea musafir neinvitat. Picat ca musca-n lapte şi mărturisirile noastre.
Sunt oameni cu care vorbeşti ore şi nu spui nimic şi sunt prietene care n-au nevoie decât de un colţ de gură mică, să te-asigure că are să fie bine.

Sau mă amintesc într-o stare de îndrăgosteală cu mâncărici în tălpi şi pe el într-una de luciditate absurdă. De grijă atentă cu destinaţie clară de resemnare. Ştiu vocea lui şi  tonul ascendent la final de convorbire. Dar am uitat tot ce-mi spunea. De fapt, nu cred c-am auzit vreodată. Era ceva de noi, apoi de mine şi de el, iar eu ştiam că nu-i de bine şi nici nu mai voiam să ştiu.

Sau Dacia drumurilor noastre de liceu. Cum mi-a purtat pedala şi dorul pe cărările unui Sibiu care-a crescut prea mic pentru o fată aşa de mare. Aveam permis de conducere. Şi în seara aia, când acasă era lume, care nici să plângi nu te lăsa, am zorit până la ea în poartă. Fiindcă întotdeauna rănile ustură mai puţin când te prăbuşeşti în braţe larg deschise.

Azi ştiu că pentru bebeluşi e nevoie de iubire şi acte de încredere. Mai ştiu că durerile seacă precum apa din pahar. Cu timpul. Că prietenele au motive când îţi zâmbesc cu duioşie, iar oamenii pot avea dreptate chiar şi când tu nu o auzi. Că rănile se înnoiesc, maşinile se schimbă, doar braţele deschise rămân. Să amortizeze impactul dur când te loveşti de tot ce nu credeai că te atinge.

“Ghemotoc”

Later edit: (că bine ziceţi)


are mama o fetita

Tocmai am reauzit cuvântul ăsta: GHE-MO-TOC.

Moment care mi-a deschis un sertăraş, pe care nici nu mai ştiam unde l-am pus. Mi-am amintit de un cântecel pe care mi-l spunea tata când eram mică:

Are tata o fetiţă cât un ghemotoc
Care creşte mare-mare, cuminţică-foc!

Dar ea a mai crescut şi s-a făcut blondă. 😛
Oricum, mi-e drag cuvântul ăsta.
Ghemotoc.



O desfăşurare de emoţii

Săliştea ne-a primit cu bucuria unei mame sacrificate pe altarul lui “m-am făcut mare şi ocupat”, arătând fiilor că pildele biblice nu sunt poveşti… Şi-a-ntinerit o dată cu noi.

Mi-am dat seama că există locuri sfinte, imposibil de înfrumuseţat cu fire de iarbă şi petale de flori. Locuri fără termen de valabilitate, garanţia fiind oferită de timp. Şi de ai săi oameni.

Am călătorit în spaţiu. În spaţiul scutecelor de altădată, al firelor de iarbă verde şi prunelor dinTrăpărauă ( eu ştiu cum se pronunţă, de scris s-or ocupa alţii!). Al laptelui cald de la vacă şi-al drumurilor stricate, de munte. Toate amintirile din Sălişte sunt însoţite de un frig crunt. De asta, nici nu mai are rost să încerci să “te îmbraci gros”. Că nici gros nu prea ştim ce înseamnă. 😛

Acum, copiii poartă verighete pe deget sau prunci de mână, după ei, iar bătrânii sunt salutaţi prin poze. Transferul între generaţii se face fără să-l chemi, la fel cum ecoul răspunde fără să-l rogi. Ca vocile slujbei din cimitir. Dar amintirile nu au nevoie de pretexte ca să învie. A fost un weekend binecuvântat.

Părintele m-a întrebat dacă eu sunt Miruna de pe vremuri. Răspuns: nu. Sunt mult mai mult decât pe vremuri. Şi încă timpul nu a stat în loc.

Niciodată nu-mi va plăcea la Sălişte mai mult decât acum.

Să ne revedem cu bine!

sursa

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 136 queries in 0.358 s