Eticheta: amintiri (Pagina 1 din 7)

Povestea merge mai departe

Londra mi-a plăcut mult. Mult mai mult decât Parisul. Poate e ciudat, mai ales că soarele a fost în doze mult mai mici aici. Sau poate m-am simţit eu mai aproape de spiritul oraşului, fiindcă l-am bătut la pas cu hărnicie. Sau poate fiindcă înţelegeam lumea ce vorbeşte şi ce zic panourile de publicitate. Sau poate sunt eu mai sucită. Însă drumul nostru spre casă trecea întotdeauna prin faţă pe la Westminster Abbey şi ne găsea grăbiţi şi zgribuliţi, dar parcă şi asta se încadra în peisaj. Ştiţi cât de frumos se poate oglindi un tablou în stropii de ploaie! Şi-n ochii lui. Şi câtă căldură se poate naşte dintr-o strângere de mână şi-un clipit de gene-ntoarse.

Locul acela de unde se vedea puţin din catedrală, ceasul lui Big Ben şi-un arc de roată -totul reflectat pe-asfaltul umed- avea o magie a sa, un ceva care nu se vede nici în cele mai reuşite fotografii. Dacă ajungeţi vreodată pe-acolo, aşteptaţi să se golească străzile, să se aprindă luminile şi să le împrăştie ploaia. Aşteptaţi să se aştearnă liniştea şi să vă încălzească ritmul pasului accelerat. Există o înţelepciune în toate astea. Ca o linişte care inundă. Şi e minunat să fii privit de ea.  Şi primit acolo. Ca o binecuvântare mută.

În afara acestor imagini ninse cu zahăr pudră şi stângăcie, au fost alte aspecte care m-au surprins pe-acolo. Repet, e prima dată când am fost în Mare Britanie.

Continuare

Am ajuns acasă

Mizeriile patriei nici nu mai par aşa împuţite când ajungi să cunoşti oameni care trăiesc dincolo de ele. Cu dorul de ele.

Iar covrigii din coada câinilor te strică la stomac atunci când îi serveşti calzi. În filme sau în poveştile altora par întotdeauna mai gustoşi. Fiindcă se elimină descrierea procesului de digestie. Şi când ajungi la gaură (de la covrig), începe să te roadă stomacul. Fiindcă se zbate în gol.

Dincolo de ziduri celebre şi bucăţi de istorie, pentru mine Anglia a fost o experienţă. Imaginaţi-vă că nu mi-au trebuit mall-uri, decât ca să-mi încălzesc obrajii sau să-mi odihnesc picioarele. Nici umbrela n-am prea deschis-o, dar nu vă închipuiţi că nu a plouat. Dar am învăţat că în viaţă e întotdeauna vorba de alegeri şi de felul în care ni le asumăm. Că noi le facem pe ele şi niciodată invers. Însă singuri nu ne putem elibera.

Că nimic nu e veşnic şi ce noroc că-i aşa. Sau că poate e vremea ca şi eu să îmi asum şi să accept. Ceea ce e atât de frumos, încât în două dimineţi m-am trezit în hohotele mele de râs.

Visele frumoase le-am lăsat acolo.
Aici, mâine dimineaţă mă întorc la şcoală.

p.s. V-aş arăta poze, dar săptămâna asta nu a încăput prin obiectiv. Fiindcă e scăldată în subiectiv.

Zilele astea mi-e dor de Cluj

Nu ştiu de ce. Probabil ideea de învăţat, de sesiune şi examene răsună a Cluj în capul meu. Zilele astea mi-e dor de prietenele mele, de camera mea din cămin, de sala de lectură şi de cafeaua încălzită la microunde.

Mi-am tot imaginat cum ar fi fost de-aş fi rămas acolo, pe străzile în pantă şi vremea capricioasă. E tare ciudat cum ştiu că toată şederea mea în Cluj a fost asortată cu nori grei şi ploi bogate, dar amintirile de azi sunt înecate în miros de poveşti târzii cu becul stins şi vopsea proaspătă de calorifer încins.

Mi-e dor de mesele de la BCU şi nesul cu 5mii, de pauzele din curtea din spate şi fustele noastre lungi de vară. Mi-e dor de mirosul de kebap pe care-l găseam dezgustător şi covrigii de la Primăvara. De priveliştea de pe geamul Casei de Cultură şi urcatul pantei din Haşdeu. Ba şi de gălăgia din cantină şi mirosul de ulei prăjit mi-e dor, când mi se face foame. Chiar dacă rar erau apreciate atunci, pe vremea aia.

Iar multe dintre cele pe care astăzi le îmbrac în strai de nostalgie caldă mă făceau să plâng atunci, să-mi caut locul fără să-l găsesc, să plec prea des acasă şi să mă întorc cu inima-ndoită. Am pierdut fără să ştiu bucurii banale şi tablouri de studenţi, doar fiindcă am crezut că, dacă azi nu îmi mai trebuie, le pot servi şi mâine liniştit.

Nu-mi pare rău de ele, ci-mi pare rău de mine. Căci alta mi-ar fi fost şederea în Cluj, dacă aş fi ştiut că îmi e numărată. Ar fi fost mai frumoasă. În realitate, nu doar în amintiri.

Să nu faceţi ca mine. Fiindcă, în realitate, toate şederile ne sunt numărate.

Primul Ajun departe de ei

Altădată, pe vremea asta începeam să aducem beteala şi globurile din pod. Mai întâi ne înfofoleam bine şi apoi ne urcam în lumea Crăciunului trecut. Apoi mă întrebam, ca în fiecare an, oare de ce nu oi fi strâns beculeţele şi toate podoabele mai ordonat, cu etichete eventual, pentru că ghicitorile cu praf sunt ultimul lucru pe care ţi-l doreşti în Ajun.

Apoi am fi adus bradul în casă şi l-am fi fixat în suport. După care înghesuiam reviste sub el, să stea cât mai drept şi cât mai mult. Să nu cadă peste moş grămadă, când o înghesui şi el cadourile sub brad. După care demara acţiunea împodobitul propriu-zis. Tata punea mai întâi vârful, apoi beculeţele şi beteala, mereu în ordinea asta. Întotdeauna l-am lăsat pe el să potrivească  luminile şi să culorile după plac. Fiindcă brazii împodobiţi de taţi în Ajun de Crăciun au un dichis al lor.

Mama ar fi mişunat în jurul nostru, ne-ar fi cântat colinde şi ar fi strănutat de multe ori. Apoi ar fi strâns cutiile, ar fi stins lumina şi ar fi deschis uşa moşului să vină. Iar continuarea poveştii nu se publică pe bloguri, ci se respiră de fiecare în familia lui. Cu lumânărele, colinde în surdină şi miros de brad rece.

Toată ziua m-am gândit acasă. Şi chiar dacă am împodobit alţi brazi, tot lor le-am împachetat cadourile. Pe fiecare separat, cu fontiţă şi etichete, de parcă i-ar aştepta să le deschidă. E primul Ajun departe de casă. Cineva îmi zicea că e semn că m-am făcut mare. Nu cred, e semn că şi bucuriile s-au îmbogăţit. Eu Ajunul mi-l primesc mâine, tot cu lumânărele, colinde în surdină şi  miros de brad rece. Plus toţi ai mei în jurul mesei.

În prag de Moş Crăciun, copila îşi mărturiseşte încă o dată credinţa. Că lucrurile frumoase se întâmplă până şi-n cele mai sceptice case 😉

Crăciun fericit!

Crăciun culinar

Eu am crescut pe asfalt. Singurii porci pe care i-am văzut erau în cărţile de colorat. Unde erau adorabili, roz şi cu coada răsucită. Nu-mi amintesc de nici un “tăiatul porcului” , de nici un şoric ros până faci febră musculară, de nici un maţ pus la uscat. Dar am auzit pe la alţii. Atâta am auzit, că aproape îmi doream şi eu. Dar asta cred că era doar o fază, ca aia când voiam să merg şi eu la bunici la ţară, la discotecă. Dar nici bunicii nu prea stăteau la tocmai ţară, şi nici discoteca nu prea era foarte discotecă. Aşa că, am ales să nu aprofundez studiul asupra situaţiei, chiar dacă am avut prietene care mă invitau în paradisul dezmăţului rural.

Aşadar, n-o să mă judecaţi prea aspru, dacă o să mărturisesc că mie nu-mi plac porcăriile. Nici măcar de Crăciun, de parcă doar atunci se coace porcul în copac. De fapt, animale asasinate găseşti la orice oră în supermarket. Din porţia crimă cu premeditare vândută la kilogram. Să zicem că nu neapărat aspectul ăsta mă dezgustă, cu toate că imaginea roz a purceluşilor nu îmi creşte neapărat pofta de mâncare.

Iar la noi în casă, disperarea după porcării e de fapt disperarea după prăjituri. Porcăriile le dăm la musafiri. 😛 Am o bunică ce deţine nişte talente periculos de bine dezvoltate. Periculos pentru silueta fetelor de revelion! Trebuie că femeia are vreun secret, că doar reţetele sunt publice… şi nu-mi explic. Face cele mai gustoase creme şi le ştie combinaţiile din cap. Are un cântar în ochi şi un simţ în plus. Niciodată nu am înţeles de ce trebuie să îndur atâtea porcării la masă, până să ajung la prăjituri…
A, şi e vestită pentru ce ştie să facă. Astfel încât, toţi musafirii noştri ne mănâncă numai prăjituri.

foto 1, 2

Profa de română recunoscută pe blog!

Povesteam de profa mea de română în postul trecut, iar azi primesc un comentariu de la Sandra, care mă uimeşte întrebându-mă dacă nu cumva e vorba d-na cutare şi o numeşte direct. A recunoscut personajul! Doar din poveştile mele!!!

În seara asta merg cu o mare bucurie la culcare. Bucurie pe care musai i-o întorc şi doamnei 😉 Abia aştept să ajung la Sibiu! Iar Sandrei şi dumneavoastră o să vă aduc detalii, de-ndată ce le voi fi realizat.

De Crăciun, nici o bucurie nu e prea mult!

Pagina 1 din 7

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 129 queries in 0.195 s